Doamne, viața e atât de frumoasă – Leonard Oprea

„… neclintit azur;
… pe ram de mesteacăn… un
turturel… tăcut…”

Din arhiva personală a autorului

***

BOLNAV de NORMAL

„… lipsit de fiorul, aventura și trăirea autentică a Iubirii – Omul se îmbolnăvește de Normal. Normal este numele acelui vampir pe care usturoiul nu-l alungă, glonțul de argint nu-l ucide, cît despre Cruce… ce să mai vorbim. Pe scurt, Normal chemat a fi este vampirul atotputernic al zilelor noastre… Despre viitor… nu știm…” (Theophil Magus)
…
Quidam s a născut aşa cum se nasc toţi copiii.
Cînd l a văzut, la cîteva zile după naştere, tatăl a exclamat: A!
Pe urmă şi a bătut uşor coapsele cu palma şi a spus: A.
Quidam a crescut bucurîndu se de atenţia maternă, paternă şi socială absolut necesară.
Deci, normală.
Astfel, a avut şansa reală de a se dezvolta ca un copil normal. Aşadar, binevenit. Avînd cantitatea suficientă de voinţă a copilului educat cu seriozitate şi fără exagerări, Quidam a parcurs ca pe un drum nesinuos, neabrupt şi nebolovănos, plan înclinat aproape ideal, toate formele de învăţămînt începînd cu şcoala primară şi sfîrşind cu facultatea de ingineri productivi, devenind la încheierea copilăriei adolescenţei tinereţii lui un om indispensabil societăţii. Deci, un cetăţean normal. Şi cine îl cunoştea fie superficial, fie mai îndeaproape, nu reuşea să spună decît: ei, da!
Înainte de a închide ochii pe vecie, părinţii lui, agonizînd, au şoptit cu tandreţe făcînd să vibreze aerul parfumat cu mulţumirea lor părintească: Quidam… Iar nora lor, la fiecare stingere, şi a soacrei mamă şi a tatălui socru, îl mîngîia cu privi¬rea i blajină, puţin opacă, pe iubitul ei Quidam. Căci, atît se puteau mişca buzele livide în clipele de pieire normală, tot numele cumsecadelui cetăţean şi soţ fusese pronunţat. Atunci ea l a sărutat, a plîns cuviincios, apoi şi a suflat moderat nasul.
Quidam împlinise treizeci şi opt de ani cînd i s a născut primul copil pe care, cît se poate de firesc, l a botezat tot Quidam. Un copil care nu avea cum să fie altfel decît bun, merita cu prisosinţă să fie alintat, Quidam. Copilul era totuşi deosebit faţă de ceilalţi fiind băiat fată. Cu toate acestea, în urma meditaţiilor moderate ale tatălui său, s a ivit con¬cluzia: noi, părinţii lui, ştim că vinovat nu e nimeni şi chiar dacă vom suferi întreaga viaţă, vom suferi fără exagerări inutile, aşa cum se cade. Quidam junior a fost crescut ca un băiat fată normal. Şi, în urma absolvirii unei facultăţi cu profil economic, a devenit un excelent contabil. Dar, pînă atunci:
Odată, Quidam junior era în plină pubertate, cînd Quidam şi soţia lui, după ce băuseră puţin vin, atît cît trebuia, au convenit că sînt printre rarii cetăţeni care au un băiat şi o fată deodată. Toată seara aceea au repetat aceste vorbe şi începînd din acel moment liniştea lor sufletească a fost indestructibilă. Şi Quidam a mai avut un copil, o fată băiat. Deşi liniştea sufletească îi era indestructibilă, Quidam a vărsat o mică lacrimă. Dar natura a dispus: Quidam a vărsat mai multe lacrimi mici înăbuşindu şi normal totuşi fericirea normală, căci acest copil n a trăit decît zece luni. Părinţii au incinerat măruntul trup. Au pus grămăjoara de scrum într o cupă de aluminiu pe care au aşezat o în vitrină, în mod firesc, între o balerină şi un căţel din porţelan.
Quidam şi familia sa vieţuiau într un ansamblu social modern, un oraş productiv. Îmbelşugarea născută din hărnicia în muncă a locuitorilor oferea condiţii ideale pentru o lungă viaţă normală. Concetăţenii lui Quidam ştiau să trăiască într o cumpătare absolută. Erau prietenoşi, dar în limitele bunului simţ. Întotdeauna se salutau pe stradă. Iubeau numai animalele donatoare de blană, pene, hrană, îngrăşăminte, săpun. Îmbinau utilul cu plăcutul. Niciodată nu vorbeau sau acţionau inutil. Şi întotdeauna se salutau pe stradă.

Într-o bună zi, reîntors vesel de la muncă, mereu aşa se întorcea acasă, după ce şi a terminat prînzul, satisfăcut de înţelepciunea cu care soţia îi alcătuia mereu meniul, Quidam a intrat în camera lui Quidam junior. Şi s-a simţit ca un balon gata să explodeze. S-a uitat mirat în jurul lui. Apoi a mîngîiat creştetul lui Quidam junior, care dormea liniştit. Iar s a uitat mirat în jur. Şi s-a simţit ca un balon gata să explodeze. Ei, a şoptit el, atent să nu şi trezească progenitura. Pe urmă a plecat să se plimbe. În parcul oraşului, unde s a simţit din nou a normal atacat, adică un balon gata să explodeze. Noaptea, în pat, în timpul somnului, s-a zbuciumat puţin.
Au trecut ani de la această întîmplare. Quidam o uitase de mult. Dar, într o bună zi, păşind în camera lui, a avut impresia că e un balon gata să explodeze. Şi a chemat repede soţia şi i a explicat ce se întîmplă cu el. Ea s-a gîndit preţ de două secunde şi i a spus răspicat: eşti balonat. Iar el: aha, cred că m am constipat. Quidam junior, care se afla în cameră, a întregit: să căutăm un ceai adecvat. Timp de trei zile, Quidam a băut numai ceaiuri laxative şi a mîncat doar pîine prăjită. A slăbit, într adevăr, dar a declarat că se simte excelent.

E normal, dragă, a rostit soţia.
S-au mai scurs cinci ani de la apariţia oribilei senzaţii produse înăuntrul torsului moderat clădit al lui Quidam. Timpul şi viaţa normale asfaltează senzaţiile neobişnuite. Quidam uitase din nou.
Într o zi ca oricare alta (între timp Quidam junior se căsătorise, cum era normal cu o fată băiat), fiind în vizită la tînăra pereche, în timp ce se discuta despre necesitatea existenţei unei vieţi normale în întreaga lume, Quidam a realizat cu stupoare anormală că şi încleştase degetele de marginea fotoliului. Tot sîngele i s a urcat în obraji, iar urechile şi le a simţit fîlfîind uşor. S a bîlbîit puţin, apoi brusc, a zis: …ba balon gata să să explodeze. Quidam junior nu prea a înţeles, dar a dat din cap: da, da, o lume învechită.
Quidam s-a uitat în jur.
A doua zi, la serviciu, Quidam s-a uitat în jur. În parc, a treia zi, Quidam s-a uitat în jur. Pe stradă, Quidam începuse să se uite în jur. În vis, Quidam se uita în jur.
Apoi, într o zi normală, cineva i a spus: „…ce te uiţi aşa de speriat în jurul tău!?”. Quidam a întrebat: „…crezi?Poate că am ochii injectaţi”. „Gripă?” celălalt. „Ştiu eu?” a mormăit Quidam,
„Însă o să am grijă să nu se mai întîmple. Mă voi feri de gripă”. Şi în zilele următoare reîncepu să privească normal.
Peste şapte ani de la discuţia despre cum privea, într-o bună zi, normală, Quidam, ca oricare alt cetăţean, trăgea să moară.
Quidam junior l-a auzit cu greu pe tatăl său bolborosind: …un ba balon gata… ga… ta…, iar restul a fost ceva imposibil de descifrat.
S-a aşternut tăcerea.
Quidam explodase.
”… plouă cu sînge…
… plîng cireși… cad petale…
aprilie… surd…”

Din arhiva personală a autorului