Dezleagă-mă, descântă-mă…

Iani îmi strânge mâna până la durere, de parcă i-ar fi teamă să nu mă scape, sau să nu mă răzgândesc… l-am rugat să vină să mă ia de pe Strada Mare, înainte cu vreo câteva sute de metri de Țigănie și a acceptat bucuros. Nu știu ce l-a determinat să mă ajute, poate sufletul lui bun și curat, sau poate că a cunoscut și el durerea asta… E poet Iani, scrie la o revistă, îmi trimitea din când în când semn că e acolo pentru mine, îmi atașează câteva versuri, toate de dragoste… are 20 de ani și e pâinea lui Dumnezeu, acum știu de ce iubesc țiganii și sunt de-a lor, numai ei au un fel de-a fi care îți încălzește sufletul pe loc, după cum se uită la tine și te scaldă în privirea lor de dincolo de lume… cântă la chitară de ți se rupe sufletul și nu-l mai poți uita, cântă ca și când ar deochia de bine și de drag – o dată mi-a cântat și n-am mai putut să mă dezbar de el, îl iubesc ca pe ochii din cap și el simte asta și vrea cu tot dinadinsul să-mi întoarcă afecțiunea, salvându-mă.

Fusese plecat câteva luni în Europa și, întors acasă, a trecut în grabă pe la mine – l-a speriat înfățișarea mea și nu s-a mai lăsat de mine până când nu i-am promis că mă las dusă la Jana, bună-sa dinspre tată, să mă descânte. Să mă dezlege. Să mă facă om la loc, din neom ce m-am făcut.

(Nu te întreba ce s-a întâmplat cu mine, nu știu nici eu să-ți răspund, pur și simplu mă transform: m-am subțiat la față, pomeții mi s-au ascuțit, ochii par mai mari așa încercănați, am căpătat riduri deasupra frunții de atâta încruntare și de-o parte și de alta a gurii mi s-au adâncit cutele, tăind în carne vie).

N-a mai avut liniște Iani și iată-mă noaptea în creierii negurilor, cu el de mână, stârnind toți câinii șatrei, neadormiți. Nu facem zgomot, dar animalele ne simt și caută spre noi prilej de harță. M-am adunat pe brațul lui ca într-o carapace și-l simt cald și puternic, cu mușchii treji și încordați, sub cămașa fină de mătase e piatră carnea lui și miroase a primăvară.

Șatra doarme și visează stepe aurite și cântec de izvoare, nu mișcă fir de vânt și asta e bine, de-abia nu ne simte nimeni călcătura… Îmi este frică dar nu vreau să se vadă, pentru că el mă crede puternică și nu e cale înapoi. Tremur și dau vina pe frigul de afară, cămașa roșie de mătase subțire e un fel de al doilea strat de piele, nevăzută pavăză a sufletului, nu ține de cald. Mi se adâncesc pașii în praful gros de pe ulița care duce la scăpare și am sentimentul că îmi calc pe suflet, așa de dureros e fiecare pas…

(Îmi aduc aminte că m-ai întrebat ce cred, există dragoste în care să nu fii prezent cu trupul, fără nicio atingere și totuși să simți emoție și tremur? Ți-am spus că da, eu cred în asta, pentru că ajungea doar să te simt cu dorul și gândul tău nebun de iubire și mă făceam valuri de emoție și dacă ai fi fost lângă mine cred că aș fi închis ochii și m-aș fi lăsat moale ca o cârpă în brațele tale, fără să pot  scoate un cuvânt și fără să pot măcar respira, să nu te tulbur, ca să nu dispari din nou…)

Știu că dacă apuc pe mâna țigăncii se va termina, cel puțin așa mi-a promis Iani, dar nu mai știu acum, în noaptea asta grea ca noaptea cuțitelor lungi, dacă asta vreau… ”te vindeci sau mori, altă cale nu e, o știi bine și tu, așa nu mai poți continua, tremuri toată, uită-te la tine în ce hal ai ajuns…” – vocea lui aruncă găleți cu apă rece peste corpul meu deja vinovat de gânduri negre și m-aș întoarce dac-aș putea, dar Iani n-ar înțelege că poate mor și eu odată cu ritualul acesta, cum să îi explic că nu poți scoate din om inima fără să îl ucizi, nu cred c-ar pricepe ce spun, cu mintea lui ca o câmpie de aprilie în soarele amiezii… el e tânăr și crede că iubirea te duce mână în mână spre poarta sărutului, și te înalță… nu știe că… nu știe și nici nu-i doresc să afle vreodată…

Mă strânge de umeri la pieptul lui și nu mai am scăpare și nici nu mai pot gândi la altceva, simt că orice suflare se scurge din mine liniștitor, vreau numai să se termine, să pot dormi, să pot scrie, să nu mai umblu prin lume, năucă, să se ducă la vale sângele, să nu-mi mai inunde cu otravă creierii…

În cortul Janei arde focul într-o sobă încropită din niște cărămizi afumate și pe tabla de deasupra care e un fel de plită improvizată bulbucește un ibric, răspândind în aer miros de plante verzi, amărui… pe jos, niște țoale și câteva perne închise la culoare servesc drept așternut pentru doi câini negri cu ochi blajini, care ne ignoră, întorcând leneș capul…

Țiganca e bătrână, dar are o privire care mă îngheață, pentru că mi s-a dus până în adâncul sufletului și o simt coborând ca un țurțure tăios în abdomen, stârnindu-mi o durere care mă face să mă încovoi și să gem, fără să mă pot controla… în gură simt un gust sălciu de iască și îmi este gura uscată, ca o coajă de copac, mă rănesc dacă încerc să-mi umezesc buzele, să nu se strângă de tot, să nu se-nchidă definitiv, secate… îmi este rău… de teamă care vine din adânc, unde nu pot ajunge, de neliniște, de sentimentul dezastrului care o să urmeze, în lipsa ta… am o gheară în piept de ceva vreme și scobește întruna, tăcut, cu unghii de cremene… nu-mi mai simt inima demult, e o amintire râncedă între oasele mele, neapărată… în mintea mea, un singur gând, că nu-mi doresc nimic mai mult decât să fii acum lângă mine, să mă scoți de aici, să mă descânți tu, și-atunci n-aș mai simți atât de acut durerea asta fiindcă tu știi întotdeauna să mă liniștești, nici măcar n-ar trebui să scoți un cuvânt, ar ajunge să știu că te gândești la mine…

Bătrâna cucuvea îngaimă câteva cuvinte pe țigănește și Iani face semn spre mine, ca și când i-ar zice uite, am adus-o, e pe mâinile tale, dar îl simt că mă așază la pământ, apuc să-mi îndoi picioarele sub mine, turcește, mă uit aproape hipnotizată cum o ajută să pună între noi un ceaun plin cu bulgări de jar peste care agită un mănunchi de plante uscate cu miros condimentat… din gura vrăjitoarei, cuvinte neînțelese curg sălbatice și colțuroase, în timp ce aerul se umple de scântei și fum greu care mă îneacă.

Mă simt din ce în ce mai slabă, simt cum pielea începe să curgă de pe mine, apoi senzația că mi se lichefiază oasele, cu totul… Iani mă ține strâns de mână stai trează, să nu adormi că se strică vraja… l-aș fi rugat să-mi spună ce (mi) se întâmplă, poate așa m-aș liniști, dar descântecul m-a ferecat în lanțuri grele și sunt stană de piatră. Și Jana descântă, jarul scânteie în aer odată cu pămătuful de ierburi, și mi-s ochii grei, și Iani mă sprijină și pielea lui miroase a pământ reavăn și a pas înfundat în liniștea uliței, pe fulgerătură… se aude o cucuvea, stins, departe, ca o amăgire, ca o așteptare dureroasă, care își lasă în creieri chemarea de sânge închegat…  țiganca se ridică și se apropie de mine așa vânătă în penumbra încăperii și are mâinile zbârcite, cu unghii lungi și câteva inele cu piatră roșie care scot un sunet înfundat când își freacă mâinile  încălzite de jăratic și îmbibate cu sevă de plante înfierbântate.

Deasupra mea, am o clipă senzația că îmi pune mâna pe frunte și ridic ochii spre ea, dar mă apucă de bărbie, își lipește gura de fruntea mea amestecând cuvinte și cu cealaltă caută să-mi destrame bluza, ca să-mi ajungă la piept.

O secundă cât un veac de groază trece prin mine și îi simt unghiile deasupra sânului, în partea stângă a pieptului, înfipte în carne și sângerează, sau cel puțin așa simt, poate de durere… mă ustură locul și te rog, te implor, fii acum cu mine, gândește-te că n-am avut altă soluție, aș fi putut să mor și tot n-am fi avut parte unul de celălalt, stai cu mine aici, scapă-mă tu, măcar o dată luptă pentru mine, îți strig numele în neștire și nu mă auzi, sau nu vrei să mă auzi… Jana scoate din bluza mea pumnul strâns în care ține o pasăre moartă, cu pene gri și negre, un cocoloș diform din care atârnă două ațe și îl aruncă în foc, învolburându-l… în cort aerul devine irespirabil, un miros de pene arse și piele carbonizată  îmi întoarce stomacul pe dos și nu știu dacă rezist să nu-mi vărs sufletul de greață… iz de suflet calcinat…  în negura din minte, te caut și nu te găsesc…

Jana se șterge pe fuste și apoi se spală pe mâini de dragostea mea într-un lighean de aramă cu apă ne-ncepută, bolborosind întruna cuvinte dintr-o limbă care vine din adâncul meu, deși n-o înțeleg: E phabajaqi luludĭ /E givesqi luludĭ /E bengikane zorăθar /Te arakhen tut /Tiro śero te arakhel les /Tiro ilo te arakhel les /Te aves savaxt sasti /Te aves savaxt baxtali /Te aves akana putardi… care-mi sună ca o condamnare definitivă la moarte pentru trădare, făcându-i din cap lui Iani că e gata, legătura de plante stinge ultimii cărbuni lăsându-i fără aer, țiganul cel tânăr aruncă în ultimul jar trei bani de argint pe care i-a cerut pentru descântec bună-sa, ca să fie ort de vindecare, iar pe ceilalți îi încearcă între dinți, să fie adevărați… nici nu mă mai privește, iar durerea mea se transformă încet încet într-o mare silă față de propria-mi neputință de a îndura până la capăt, orice-ar fi, și știu: sângele meu e pentru totdeauna otrăvit de lipsa ta…

… acum când scriu, rememorând până la ziua dintâi, îmi dau seama că nimic nu poate sta în calea sufletului dăruit odată pentru totdeauna, că poți trăi și fără inimă (acum durerea s-a mutat în creier) – și  mă îngrozește gândul că pasărea moartă din mâna țigăncii a fost chiar în mine, mi-a ținut loc de inimă, a trăit și a respirat în mine, a bătut din aripi și s-a înălțat de-atâtea ori la vederea ta – nu mai pot face nimic, atâta timp cât la începutul lumii, pe trezie, ai crescut cu mine din aceeași magmă și-ai împietrit acolo și stâncă te-ai făcut, să poposească vulturii pe piatra de hotar a înălțimilor…

Mi-am amintit poezia Maitreyiei,  „Lasă-mă să te mai văd o dată…”

Lasă-mă să te mai văd o dată.
De-aici eu nu mai fac un pas,
e-o promisiune dată.
Apele negre leagănă sălbatic
valuri dănţuind aţâţat.
Nu, nu e oceanul
acela ştiut şi albastru,
e cel negru,
ca sângele vechi îngheţat.

O să stau nemişcată, copac,
şi-o să trimit rădăcini
să străpungă pământu-n stomac.
Nimic nu va fi smuls,
nimic clintit din loc.
Ci forţa o s-ascund,
mocnit să ardă-n foc.

Adesea visam, Doamne, visam
că un copac fără frunze
în jungla din inima mea sălaş îşi făcea.
Şi acolo sta, ca un stâlp indicator,
cu capul sus, fără glas.
………………..
În astă junglă însă
ce picotea în soare
în văzduhul cu parfum de floare
o scânteie porni,
se făcu vâlvătaie
şi flacăra-mi înghiţi
copacul cu crengi goale.

Cine îşi închipuia
c-o scânteie, un joc, poate s-aprindă aşa
o junglă întreagă, cu-n foc
ce-n grabă, în câteva clipe
tot ramul înghite?

Jungla toată e-n flăcări acum.
Unde să-mi mai caut nectar?
Pe unde s-apuc?
Arată-mi un drum, un hotar…

 

Poeme de dragoste de Maitreyi Devi, din volumul „În arşiţa dragostei„,  Editura Taj, 2012.

Citiți și N-ai decât să stai cu spatele întors la mine