Mi-am tras o palmă peste frunte și am repetat de câteva ori ”Destinul nu face vizite la domiciliu”. Adicăăă …?
Simplu. Ieși naibii din casă și înfruntă-l.
(În)făptuiește-l. Tu.
Să pui o întreagă filozofie despre viață, speranță și potrivnicie într-o singură propoziție – adevărată chintesență -, iată ce mă face să-l ”vorbesc de rău”, din nou, pe Zafón.
În același timp mintea mea mai dibuie o sticluță în care toarnă esența și o așează cu grijă acolo, în cămara sufletului, la păstrare.
”Prietene, i-a zis în cele din urmă. Nu-ți pierde speranța. Dacă am învățat ceva în lumea asta de câine, e că destinul așteaptă mereu după colț. Stă acolo ca un neica-nimeni, ca o târfă sau ca un vânzător de lozuri în plic, cele trei înfățișări sub care se ascunde de cele mai multe ori. Și dacă într-o bună zi dumneata te hotărăști să dai piept cu el (pentru că destinul nu face vizite la domiciliu), atunci o să vezi că o să-ți acorde o a doua șansă.” – Carlos Ruiz Zafón – Labirintul Spiritelor, marele final al cvartetului ”Cimitirul Cărților Uitate”.
Cărțile lui Zafón nu se pretează, cred eu, recenziilor dintr-un motiv deloc lesnicios, ele pulsând emoție într-un limbaj năucitor de elaborat și totuși neprefăcut și direct asimilabil, ca un drog injectat direct în venă. Chiar el spune că poveștile nu sunt despre ce credem noi că este vorba, ci despre felul în care sunt spuse! Iar Zafón face demonstrația pe viu.
Asta este! Asta te fascinează și după, după aceea, ce-ai mai putea grăi despre? Doar să te eliberezi puțin de gâtuiala emoției și să încerci să descrii cu (vai!) propriile cuvinte ceea ce ai simțit umblând de bezmetic pe coridoarele întortocheate ale basmelor din basm.
Mă aflu acum în ”Labirintul Spiritelor” și, din când în când, evadez de-acolo în lumea asta a noastră, imaginară, crezând că un semn de-al meu contează.
Citește și Carlos Ruiz Zafón și Cimitirul Cărților Uitate
- foto tumblr.com
