Preț de câteva veacuri, din Renaștere și până spre amiaza modernității, a existat un filon romantic în gândirea europeană, influențat și de ideile alchimiștilor, care a atins însă apogeul abia în secolul XIX, în toiul erei industriale, ca reacție adversă la inovațiile ei, dar și la ascensiunea gândirii materialiste. Rădăcinile sale sunt însă mai adânci în timp. Arta înregistează ca o bandă magnetică toate transformările din conștiința colectivă, iar în arta acelor secole a existat o perioadă, asemănătoare clasicismului antic grec, în care armonia formelor și conexiunea dintre planul sensibil și cel intelectual s-a aflat într-un echilibru fecund, care le-a făcut să fuzioneze.
Dezvrăjirea trupului urmează ”bunele” tradiții religioase continentale. Dacă iconografia și reprezentările religioase prezentau nudul fără încărcătură erotică, perspectivele moderne târzii și post-moderne și arta asociată lor îl dezbracă de orice implicații de natură personală sau supra-personală, arhetipală sau transcendentală, de orice ”mistică”, și îl reconfigurează fie în planul strict al fiziologiei fie în cel al actului cotidian și al banalului, fie în cel al pornografiei. Ideea religioasă de ”murdărie” a trupului care descinde, în fond, din separarea în conștiință între planul sufletesc și cel material este mai prezentă ca niciodată în artele vizuale contemporane. Corpul apare în postura de creuzet al pierzaniei și deșertăciunii sau de instrument, de organism, ansamblu de organe, diform, chinuit, tezaur de boli și suferințe, mai ceva ca în Evul Mediu.
Trupul pe care îl invoca și cultiva arta secolelor anterioare era unul de grație, care purta însemne erotic-estetice cu vibrato liric, care stârnea pasiuni și fantezii. El e cel care a ”căzut”. Prin puterea sublimărilor cu care jongla privirea îndrăgostită și fascinată a artiștilor, corpul acela era mereu mai mult decât un corp, era o sursă inepuizabilă de fantezie, dorință.
Atunci a apărut acel imperativ estetic pe care l-au tot decantat poeții: ”cherchez la femme”!
Feminitatea devine, în acele secole pre-romantice și în romantism, atât de misterioasă, de încărcată de lirism, încât se substituie chiar materiei poetice, e substanța din care e făcută candoarea, fascinația sau dorința. Corpul femeii e o magmă-psihică cu resorturi metafizice, e chiar încântarea de a trăi, dar și melancolia, tânjala, dorul care mistuie ființa însingurată, acest corp e atingere, e candoare solidă, e duioșie, vulnerabilitate și tandrețe materială.
În postmodernitate, separarea dintre planuri se produce violent. Materia redevine materie brută, așa zisul ”spirit” se duce pe câmpii… Trupul decade, el e cel căzut și împreună cu el și sufletul, desigur pentru că în esență sunt inseparabile. ”La mistique erotique feminine” rămâne doar o vorbă în vânt. Trupul femeilor nu mai e obiect de cult, el cade în derizoriu e tratat ca o simplă sursă de plăcere sau reproducere, mecanică. Nu doar lumea în care se trăiește se mecanicizează ci și mintea, ființa, trupul…Modul în care conștiința îți asamblează și plăsmuiește mediul se reflectă și în felul în care concepe însăși condiția umană. Toate au fost dezmembrate și dezvrăjite. În fond, vraja era ceea ce le ținea împreună. Să îți detești trupul înseamnă să îți urăști mama, ne dezvăluie psihanaliștii.
În sens personal, lucrurile sunt destul de limpezi, dar și în conștiința colectivă există momente morbide în care materia, care e prin tradiție concepută ca substanță feminină, este depreciată, blamată, disprețuită, iar cele ”destrupate” sunt valorizate excesiv și delirant. Exact atunci când această obsesie a ”imortalizării”, a transcendenței, a perenității și măreției își face simțită prezența în mentalul colectiv, de fapt acesta se află în starea cea mai jalnică și mai josnică, mai putredă. Aceste tendințe apar ca forțe compensatoare ale unui sentiment de nimicnicie sau de vină, de rușine sau de neputință. Cel care simte nevoia să desprindă ficțiunile ”spiritului” de cele asociate ”trupului” este marcat de o relație proastă cu propria condiția trupească, fie pentru că și-o detestă, fie pentru că a fost educat sau stârnit, asmuțit să și-o deteste, fie pentru că nu își poate ține în frâu acea parte a naturii proprii, care, odată coruptă, deviată și îmbolnăvită, se manifestă urât.
Nu există ascensiune în ”spirit” prin separare între un presupus domeniu al spiritului și un presupus domeniu al corpului, ci doar renegare a corpului, amputare a sensibilităților lui, mortificare. Separarea conceptuală, care se manifestă și ca scindare psihologică, nu produce decât suferință, boală, încrâncenare, violență intimă sau socială.
În romantism, corpul nu este ”idealizat”, ci unificat, este un corp pătruns de suflet, impregnat de dorință, de trăire, de tânjală, de mister, spre deosebire de cel al postmodernilor, bunăoară, care e dezmembrat, descompus, frânt, ruinat.
Să ne gândim la mizeria medievală, la torturile, violurile și măcelurile care erau la ordinea zilei și la cât de puternic era sentimentul de măreție asociat acestei entități-fantomă: ”spiritul”.
Ea e invocată ca o compensare a conștiinței mizeriei umane. În Evul Mediu și în concepțiile religioase, corpul e țapul ispășitor pentru privirea decadentă, pentru gândirea putredă și nebunească, pentru tot ce e rău în minte. Orice teolog evoluat, însă, știe că trupul e neprihănit și e sacru și că doar mintea poate fi demonică, ea e cea care îl corupe.
Postmodernitatea colectează toate apele, ca o deltă, în ea se varsă influențele tuturor secolelor, modelor și curentelor culturale. Concepții ireconciliabile conviețuiesc într-o tensiune considerabilă și într-un echilibru instabil, contribuind o dată în plus la fragmentarea lumii și la menținerea ei ciobită.
”Corpul” e terenul de bătălie și acum, ca și în alte timpuri. De-feminizarea materiei din concepțiile culturale ale zilei coincide și cu o de-masculinizare a gândirii. Cultul falic a murit odată cu epoca bronzului, cinstit vorbind, reziduurile lui s-au mutat apoi, în Antichitatea târzie, în ideile potrivit cărora spiritul este forma imaterială și suprasensibilă a manifestării masculinității. Dacă exista o metafizică și o mistică a gândirii, un domeniu desemnat ca masculin, există și o mistică a ființei întrupate, care era un domeniu cu însemne feminine. Cultul fertilității a rămas prezent și a atins o culme în această ”mistique feminine” pe care au tot decantat-o alchimic artiștii.
Ambele culte au fost aneantizate în prezent.
Imaginea castratoare a Fecioarei de fier, mai exact a fecioarei în ”centură de castitate”, ne e vârâtă sub ochi și pe gât de noile valuri de feminism ale căror reprezentanți și reprezentante par mai dispuși să desexualizeze corpul femeilor și să îi extragă magia chiar decât foștii reprezentanți ai Inchiziției. Suntem din nou presate să ne ascundem sexualitatea, să ne rușinăm de ea, să ne-o reprimăm, să o considerăm ingrată pentru că ne face ”vulnerabile”, dependente adică de bărbăție.
Disprețul față de corp apare mereu travestit în alte prerogative și deziderate. El nu e propriu-zis decât față de forțele sale erotice, care scapă oricărui control. Ele nu pot fi controlate nici politic, nici mental. Un corp separat de suflet este unul căzut, împuținat, sărăcit, pustiit, redus, cum spuneam, la mecanica fiziologică, la necesități contingente, la nevoia de supraviețuiere. Reproducerea și erotismul sunt partea cea mai pură, mai sacră și mai metafizică totodată a existenței întrupate pentru că ele duc viața mai departe, ele sunt singurele demne de sanctificat.
Dar mai toate instrumentele cognitive, culturale, politice, mai nou și artistice, sunt, cum ar zice adepții lui Foucault, mijloace represive la adresa erotismului. Corpul se dorește a fi docil, domestic, ținut în frâu, instrumentalizat… O mistică erotică i-ar restitui charisma etetică și sălbăticia, magia carnală, care e reală, primară, vitală. Privirea care îl fixează, însă, este una care îi neagă puterile, îl percepe distorsionat, maladiv. Disprețul sau rușinea față de ”cele trupești”, inferiorizarea lor e semn de murdărie, rătăcire, superficialitate și grosolănie a simțirii…
Habotnicii religioși numeau ”curvă” orice femeie care îndrăznea să aibă un corp înzestrat cu însemne erotice. Arta acestor secole despre care vorbesc (între Renaștere și Primul Război Mondial, de fapt) a fost de partea corpului-ființă, de partea demnității lui, l-a întreținut vital și semnificativ. Magia trupului, mai ales femeiesc, pe care au turnat-o în piatră, bronz, pastel sau ulei pe pânză, a fost un mijloc de a le apăra de stigmatizări, de a le salva de opresiune. E mai greu să te atingi de o zeitate, tabu-ul e mai mare. E mai greu de profanat un templu decât de intrat cu bocancii într-o casă dărăpănată sau într-o încăpere oarecare. Cât timp trupul femeii e zeificat, e obiect de cult, e mai greu de ”atins” de mâini murdare, de violat, de abuzat, de batjocorit.
Odată recăzut în banalitate, trivializat, acest creuzet în care e plăsmuită viața, și care e trupul femeii, redevine vulnerabil, expus. Pornografia, așa cum arătau fără ocolișuri, Burkner și Finkielkraut vehiculează o imagine utopică a unui corp femeiesc posedat de un tip de sexualitate bărbătească, posedat ca de un demon… E o minciună fundamentală. Femeile îşi percep sexualitatea într-o cheie gravă. Pentru ele e ceva profund, care poartă însemnele sacrului. Pentru că ele sunt menite natural să ducă viața mai departe… Nu poți să poți în tine o viață, să o hrănești cu trupul tău și să vezi în sexualitate ceva impur sau trivial, să o resimți ca pe o murdărie sau ca pe o distracție, ca pe o simplă descărcare hormonală sau ca pe o plăcere superficială și efemeră.
Ceea ce pictează romanticii este metafizica trupului femeiesc, adâncimea și puritatea erotismului lor.
Legendele și basmele cu nimfe și sirene și harpii vorbesc despre puterile devoratoare ale femeilor nedorite… Atunci când sufletul bărbatului s-a îndepărtat de frumusețea femeiască și vrea să i se sustragă, sfârșește prin a fi strivit și devorat de ea. Creaturile ”periculoase” de acest tip, ca și amazoanele, ca și ghionoaiele, sunt femei repudiate de bărbat, care nu mai tânjesc după dorința lui, care îşi fac din farmecul și puterile lor erotice arme… Ele sunt femei-fără-dorință care nu mai vor să fie fecundate.
Iar contemporaneitatea a făcut cult tocmai pentru puterile unor astfel de creaturi blestemate, a căror forță sexuală se mistuie în gol și e doar combativă. Aceste femei-fatale, puternice, pe care industria culturală postmodernă le tot invocă, sunt tot produse ale unor arderi și valori androcentrice. Ele au ceva hotărât masculin, sunt înzestrate cu un psihism bărbătesc. Nu au nimic din acea esență a erotismului femeiesc care e vulnerabilitatea și chemarea de a se abandona sub privirea și atingerea bărbatului.
În continuare feminitatea este cea strivită, ponegrită, negată și renegată, ținută de cenușăreasă.
Indiferent dacă respectiva încorsetare e vizibilă (să ne gândim la cum sunt obligate să se îmbrace femeile în statele teocratice) sau invizibilă, dacă reprimare implică și o mutilare fizică (vezi mutilarea genitală care se practică în Cornul Africii) sau doar una psihologică, principala opresiune la care sunt supuse femeile este una de natură sexuală. Nu identitatea lor civică e cenzurată, nu dreptul lor de a gândi sau de a se exprima într-un mod util societății, ci dreptul lor la demnitate, libertate și împlinire erotică. Sigur că devin rele, aprige, inflexibile, isterice, disperate, demente, perfide, manipulatoare dacă sunt forțate să își reprime instinctul. Sigur că mint că iubesc sau că nu le interesează decât ”sentimentele” dacă li se pune eticheta de ”curvă” în caz că ar spune adevărul. Sigur că, într-un climat social misogin de acest tip și sexualitatea masculină este menținută într-o zonă de trivialitate și brutalitate sau împinsă, în contrasens, spre asceză.
Ce este ”curva”?
Un nume de cod pentru dreptul altora de a călca în picioare o altă ființă.
Odată declarată ”curvă” sau adulteră, în societăție teocratice, o femeie era și încă poate fi lapidată.
În arta Antichității clasice, trupul gol era mai puternic decât cel îmbrăcat, iradia ceva numinos.
Masculinitatea și feminitatea statuare nu erau eclipsate sau umbrite, ascunse, cenzurate de haine. Goliciunea, sub privirea care o valorizează este întotdeauna mai pură decât orice îmbrăcămite, pentru că se asociază sufletului, identității primordiale a ființei. Haina se leagă de rangul social, de condiția formală, convențională a individului.
Nerușinarea se asociază rușinii față de corp. Această rușine este ea însăși păcatul prin excelență. O spun în sens nereligios, desigur.
Arta primitivă e fără cusur, n-are nimic, dar absolut nimic vulgar, strident, artificial, fals, iritant. Ea plasează corpul într-o cosmologie. Are o miză ritualică. Femeile din comunitățile tribale sau preistorice dansează goale invocând recolta, ploaia.
Renașterea și modernitatea artistice dau botezul civilizației acestui trup aflat în transă.
Acest dans al femeii dezbrăcate, care e, poate, cea mai universală și mai genuină formă de artă, restituie naturii deminitatea pe care diversele puteri politice și culturale au încercat mereu să o strivească.
Anima e o femeie care dansează goală.