Un fluture distrat s-a așezat pe buza mea, am devenit floare.”

Care este secretul unui haiku, al acestui „fulger adormit”? Poate fi sculptată eternitatea în cuvintele alese ale unui poem?

Apărut în secolul al X-lea în Japonia, haiku este, în forma sa clasică, un poem în trei versuri scurte, având cinci, șapte și cinci silabe sau măsuri. Magie pură, poezie a imediatului, haiku iluminează și înțelepțește, trezind în fiecare cititor care mai păstrează în el spiritul copilăriei, sensibilitatea la virtutea acceptării, lucidității și iubirii.

Deși este un efect al artei limbajului, ca orice poem, sugerând o emoție, o stare, prin sensuri, imagini sau ritm, haiku este aparte, constituindu-se și într-un exercițiu spiritual. El înseamnă simplitate, celebrare a esenței, poezie a zenului. Zen își găsește în haiku expresia cea mai fidelă, cea mai fericită. Haiku este momentul sublim în care îți regăsești liniștea interioară cufundat în farmec și mister. Într-o străfulgerare de trei versuri, cititorul – artizan al poemului, participant la magia creației dezvăluite, poate înțelege totul, poate ghici totul.

Un haiku drag mie sună cam așa…

Un fluture distrat

s-a așezat pe buza mea

am devenit floare.”

Se trezește în tine iubirea față de lucrurile simple și aproape. Intuiția e cea care te aduce în pragul revelației, libertatea, puterea ta de interpretare, disponibilitatea ta. Poemul surprinde un moment fugar, sesizează realitatea cea mai banală și aproape că ți-o aruncă în față obligându-te să o privești altfel, să te descoperi pe tine altfel. Cuvintele se risipesc pentru a nu distrage atenția de la idee. „Forma trebuie să ardă pentru a se înălța flacăra haiku-lui”, scria Henri Brunel în Cartea sa „Haiku, înțelepciune sau nebunie?”

Limitarea expresiei presupune obținerea simplității prin sublimarea ideilor și a sentimentelor. Nici un cuvânt nu e de prisos, nici un cuvânt nu lipsește întregului modelat cu atâta rafinament. De aici forța poetică a haiku-lui.

FUJIWARA TAKAO (trad. Manuela Miga)

”oamenii

îşi duc cu ei tristeţea –

gâştele sălbatice trec”

NEGISHI YOSHIO (trad. Manuela Miga)

”la asfinţit

decât cerul gol, prefer

frunzele căzute ale magnoliei”

HIRAGA FUJIN (trad. Manuela Miga)

”apus de toamnă –

pietrele din lumea de dincolo

încep să se vadă”

ARAKIDA  MORITAKE ( 1472 – 1549)

”O floare fulguită la pământ

se-ntoars iar pe ram?

E-un fluture fluturând!”

 

YOSA  BUSON   (1715 – 1783)

”Muntele Emma –

e pe cale să erupă

un bujor!”

MATSUO  BASHO (1644- 1694)

”Pojghița unui greier;

El s-a mistuit în cântec

cu totul.”

Matsuo Munefusa, zis Basho, este considerat cel mai mare poet de haiku. El a adus haiku-ul pe calea eleganței și a abordat poezia ca mod de viață (kado, calea poeziei) în convingerea că poezia ar putea fi o sursă de iluminare.

 

Grafică: Eli Sandu

De aceeași autoare citiți și despre Diana Vreeland..