Pe lume viețuiesc niște oameni care-ți pot răvăși universul și asta fără să facă prea multe eforturi. Poate chiar fără să-și pună în gând o astfel de grozăvie. Sunt oameni care ți se arată înainte, îți zâmbesc, faceți schimb de strângeri de mână ca să pecetluiți întâlnirea – aparent pur la voia universului – se așază pe un scaun alături de tine și-și văd de spectacolul din arena. În timpul ăsta, ceva începe să se frământe în tine dar nu știi ce. Rămâi cu stolul ăsta de rândunele în capul pieptului până te dumirești că de la omul acela ți se trage.

Și freamătul se întețește, în loc să se domolească, odată ce omul începe să ți se despletească în fața ochilor și îi vezi toate culorile ca pe ale unui curcubeu splendid arcuit deasupra lumii. Și-ți rămâne lipit de suflet, deși el se-mpotrivește să-ți fie jumătate pentru că nu-ți pricepe iubirea. Și oricât l-ai scutura din cord, nu se dă alungat nicicum. Rămâne înfipt ca o așchie. Ustură, apoi doare, se-ncărnează până când orice unealtă devine inutilă în a o scoate.

Mi se năzărise așadar într-o zi că te iubesc. Nu prea știu nici azi cum anume se insinuase în mintea, dar mai ales în inima mea un așa gând năzdrăvan. Mai ales că nici nu trecuse prea mult de când te întâlnisem prima oară. Nu înțelegeam prea bine cum un fior – neobișnuit și neîncercat până atunci – îmi gâdilase capul pieptului imediat ce mâinile noastre își cunoscuseră catifeaua pielii într-o strângere aproape electrizantă. Abia a doua zi mi-am dat seama că stătusem ca pe ghimpi toată seara, privind absent meciul de fotbal pe grandioasa arenă, întorcând capul spre tine la fiecare trei minute. Fusese o întâmplare venirea mea pe stadion. Acum, însă, nu mi se mai pare chiar o coincidență. Întâlnirea noastră fusese uneltită de Marele Vrăjitor, era absolut necesară pentru a dezlănțui această nesfârșită trudă a sufletului aproape sufocat de iubire.

Măcar de mi-ai fi spus că nu-ți pasă, că nu dai doi bani pe mine și nici nu-ți vrei viața în vreun fel a se intersecta cu a mea. Măcar de nu mi-ai fi vorbit cu atâta căldură de fiecare dată. Măcar de nu ți-aș fi citit dulceața în ochi de fiecare data când mă priveai. Măcar de mi-ai fi izgonit toate părerile că fluturii din capul pieptului tău dansează pe aceeași Claire de lune ca și ai mei. Măcar de nu mi-ai fi adus flori de ziua mea, doi ani la rând. De nu m-ai fi strâns în brațe cu atâta poftă la fiecare revedere. De nu m-ai fi sărutat în seara aia cu atâta sinceritate. Degeaba ai încercat să ștergi urmele păcatului a doua zi, cu scuze puerile. Inima-ți vorbise singură când, în orele mici ale nopții care îndeamnă și îndură mai ușor sinceritatea, mă cuprinsesei în brațe și-mi acoperisei gura cu a ta într-o sărutare prelungă ce aproape că-mi tăiase răsuflarea.

Măcar de m-aș fi putut încrede în adevărul vorbelor tale dintr-o altă seară – ce contrazicea aproape obscen  orice privire, îmbrățișare și acel prim și ultim sărut – când ți-am strigat în față Te iubesc, nu înțelegi? Te-am iubit de la început!, iar tu m-ai întrebat nedumerit De ce? Ți-am sărutat obrazul și am plecat. Mi te-am imaginat mereu ștergând cu buricul degetelor miezul de lacrimi lăsat pe obraz, șoptind ca pentru îngeri că și tu mă iubești, dar nu e încă vremea noastră. Visam c-ai să vii curând să-mi spui că totul a fost doar o crudă, dar necesară lecție de răbdare a iubirii. Și că tot acest timp s-a scurs pentru că era imperios necesar să ne șlefuim îndeajuns pentru a fi noi.

Câteodată mă întrebam dacă nu cumva te iubesc atât de intens și de atâta amar de vreme tocmai pentru că nu te puteam avea. Pentru că te împotriveai cu atâta religiozitate să-mi fii. Iubirea care nu vede niciodată lumina zilei trebuie să fie cea mai cea dintre toate iubirile din lume. Tocmai pentru că, rămânând ferecată după gratiile sufletului, se adună picătură cu picătură, se distilează, se transformă în esență și se toarnă singură în sticluțe prețioase de cristal ascunse bine în te miri ce unghere ale ființei. Și din aceste sticluțe poți turna oricând câte o picătură direct în sânge pentru ca acesta să împrăștie esența în tot corpul. Și în felul acesta poți trăi hrănindu-te din sticluțele cu esență care vor fi pline atâta vreme cât iubirea va viețui liniștită în colivia ei. 

În zilele bune, credeam inocent că mi-a trecut. De parcă iubirea ar trece peste noapte ca după tratament cu doctorii. Veneau apoi zilele grele, când adevărul se arăta nud și dureros. Nu trecuse. Nici n-avea cum să treacă. De iubire nu te vindeci niciodată. Poți doar s-o înăbuși, să înalți ziduri în jurul ei, s-o închizi în turnul cel mai de sus. Și să speri că într-o zi, un Făt-Frumos te va salva.

Probabil aș fi putut trăi fără tine. Dorul se contopise în cotidian și pulsa regulat prin vene. Era aproape ca un drog. Aș fi putut, într-o zi, pretinde că nu pot trăi fără dorul de tine. Asta dacă ceea ce aș fi fost alături de tine și ceea ce ar fi făcut din mine iubirea ta n-ar fi fost ca însuși urcușul către Rai. Aș fi putut trăi fără tine, dar îmi doream mai mult să dansăm amândoi în cântece de heruvimi. Probabil că fiecare dintre noi este dator măcar cu o iubire care se încăpățânează să nu rodească oricât de puternică ar fi și dornică sa-ți despice pieptul în două ca să iasă la lumină.

Dar iată că, în ceasul al doisprezecelea, mai înainte de a fi fost poate prea târziu, căci vraja ar fi fost ireversibilă, legăturile au slăbit strânsoarea, parcă răspunzând unui îndemn rostit în văzduhul rațiunii. S-a materializat din nimic ideea că iubirea asta – deja prea veche – care suna a gol aproape de la începuturi și care se izbea neîncetat de fortăreața pe care o înălțasei tot mai zelos și se prăvălea de fiecare dată în cele mai întunecate abisuri, pentru ca mai apoi tot ea să se întremeze și să se ridice renăscând – clișeic – din propria cenușă pentru a o lua de la capăt iar și iar, iubirea asta, rămasă neîngrijită și neîmperecheată, are și ea sfârșitul ei. Nu-i chiar fără de capăt așa cum am crezut la început. Amarul neîmplinirii nu e nici el veșnic izvorâtor. Își pune stavilă când își atinge preaplinul. S-a sădit, deci, gândul ușurării de povara unui crez ce refuză să rodească. Trădare! strigă chiar și cordul ce primește în sfârșit armistițiul cu rațiunea. Cad la pace și pecetluiesc finalul neîndoilenic al unei iubiri care dispare la fel de brusc și inexplicabil cum s-a născut întâia dată. Gata! Ești un oarecare.

Citește și Cât de mult poate sângera o rană închisă