cu brățări la glezne
când barca-ți aduce asfințitu-n năvod
și pletele-ți dansează în golul dintre două Veneții
aștepți pe mal să te dedai
celei mai romantice
depravări
la ea ai visat toată viața
să bei șampanie din pantofiorii
poemelor întărâtate de glorii
și să te-ngropi până-n buze
în simfonii de Haydn
apoi să mori și să-nvii după cum
de-a v-ați ascunselea se joacă copiii
recalibrând inofensive mistificări
născut prematur sau întârziat, dar niciodată la termen
stă-n coasta firii și moare tânăr ca orice geniu
boboc putrezit recunoscut rareori și doar după
ce lumina în mare
i-alunecă.
reproșul mut al unei zadarnice somații
la fericire… Citește și adevăr
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.