Caut corbul descântat de Edgar Allan Poe
într-o noapte geroasă de decembrie.
Corbii trăiesc mai mult decât poeţii,
trebuie să mai fâlfâie pe undeva,
am venit anume aici, într-o noapte geroasă de decembrie.
Un singur lucru i-a rămas neclar marelui somnambul,
care se pricepea de minune la deducţii macabre:
acel nenorocit cuvânt, „Nevermore“,
de la care i s-a tras, cred eu, şi moartea.
Aş dori să redeschid dosarul corbului,
cu posibilităţile mele modeste, poate arunc vreo lumină
peste acest nenorocit „Nevermore“.
Las fereastra deschisă şi uşa deschisă,
să se facă din plin curent cu toată America,
pe pervaz pun cartea despre frumoasa, suava Lenore.
„Edgar Allan Poe“, strig eu, din camera mea de hotel,
cât mă ţine gura strig, peste zgomotul prafului care se depune
pe lună, „Edgar Allan Poe“ ţip, chemând corbul,
care de un secol vine la numele poetului, automat,
automat ca ţigara la cafea. Şi Corbul se arată geros,
poate mai bătrân, dar la fel de misterios,
sângele-mi îngheaţă în vine când îl privesc în ochi,
e chiar el, Corbul lui Edgar Allan Poe!
Dă să deschidă pliscul – Nu-mi spune nimic, îl implor,
un singur lucru aş vrea să ştiu, numai tu eşti în stare să-l spui,
spune-mi pe şleau, ca lui Edgar Allan Poe, nu te uita la deosebiri,
ce înseamnă acel nenorocit „Nevermore“?
În fond, acest „Niciodată“,
intraductibil, pe care prin universităţi şi laboratoare naivii încearcă
să-l traducă electronic, s-ar putea să fie o simplă onomatopee,
o interjecţie care ţi-a scăpat întâmplător,
văzându-te ahtiat după răspunsuri capitale.
Oricum, cuvântul e antologic, ai intrat în istorie
cu un singur cuvânt, acest „Nevermore“.
Am văzut puzderie de aspecte pe aici, de când te tot caut.
Dar nu ştiu pe care să le iau de bune, nu e uşor.
Aveţi încă multe probleme nerezolvate, dar altele sunt foarte rezolvate,
spune-mi, pasăre sau demon, – dar mai întâi să închid uşa,
şi cu mâini tremurătoare zăvorăsc uşa, la fereastră
las să cadă oblonul sonor, spune-mi, te rog din suflet,
spune-mi la ureche dacă ţi-e teamă, are şi un sens politic
acest nenorocit „Nevermore“? Atunci în cameră se făcu
dintr-o dată beznă,
corbul îşi desfăcu aripile şi sări să se uite în becul cel chior,
e o grevă la uzina electrică, îi spun, nu va dura un secol,
Corbule, să nu intrăm în panică „Nevermore“. De ce tresari?
Nu scârţâie decât gangsterii prin dulapuri cu chei,
să-ţi fure cifrul lugubrului tău „Nevermore“.
Groaza însă mă cuprinse şi pe mine, deopotrivă, abia reuşesc
să aprind o lumânare de la scăpărările de geniu ale lui Poe,
cel băgat la idei de un corb, poetul atoatebănuitor.
O ţin în mâna întinsă, ca pe o faclă, uite că port şi eu
o faclă în mâna întinsă, pe acest pământ primitor!
Lumânarea de ceară aruncă un cerc pâlpâit de lumină
asupra pasării care stă cu ghiarele strânse, ca un drac în aureolă.
Nu te speria, nu ţin să-ţi dau lecţii de statuie a libertăţii,
spune-mi doar, în două cuvinte, două cuvinte, nu unul,
duh de-ai fi, croncănitor! Tu ai zbura într-un cer iluzoriu,
corbule negru, al lui Edgar Allan Poe moştenitor?
Şi la patima fericirii ce ne mistuie creierul poate ai tu un răspuns,
altul, decât acel nenorocit „Nevermor“. Niagara
nu e formată din speranţe care cad prea de sus, orice s-ar spune,
Nebunii pentru adevăr se dau cu capul de creierii electronici,
într-un vacarm al oraşelor, ca un ospiciu, bubuitor.
Aripile tale întinse nu pot forma un ciclu complet despre lume
şi societate, căci ar fi, corbule, îngrozitor!
Eu văd dincolo, am venit aici într-o noapte geroasă
să văd dincolo de al tău blestemat „Nevermore“.
Observ că numai eu vorbesc – ia aminte.
Uite că nu se mai aprinde nici lumina,
şi în bezna asta cuvintele mele sună nu ştiu cum,
de ce taci? Ţi-ai impus să nu mai caşti pliscul de teamă
să nu te repeţi? Sau e la mijloc o filosofie mai adâncă
decât existenţialismul care a venit şi s-a dus de-atunci,
îţi spun în paranteză, ca şi prohibiţia.
De ce taci, pe numele lui Edgar Allan Poe!
Atunci corbul îşi ridică ghiara de pe covorul prăfos,
şi-o duce la pliscul osos şi îmbătrânit de rele.
Apropii lumânarea şi văd o bandă neagră, o sinistră bandă ca de doliu
ţinându-i strâns ciocul care filosofase atât de adânc.
Asta era, prietene, şi cu o foarfecă la lumina lumânării pâlpâitoare,
tai belciugul de sfoară care prinsese muşchi şi rugină
pe pliscul închis al prietenului croncănitor, şi deodată răsună
în încăperea de hotel un refren cunoscut: „Nevermore“.
„Nevermore“, „Nevermore“, „Nevermore“, „Nevermore“,
„Nevermore“, „Nevermore“, „Nevermore“, „Nevermore“.
Am intrat într-un cerc vicios îi spun, stai, asurzeşti lumea!
Ştiam de mult acest monoton „Nevermore“,
Spune-mi numai ce-nseamnă, în accepţia lui modernă,
ce interpretare i-ai dat, când i l-ai strecurat prima dată
poetului cu ochi sticloşi şi ce sens are acum
acest intraductibil bizar „Nevermore“?
Corbul însă o ţine-ntruna, rostind pe silabe „Never-more“.
Ţopăia şi cu aripile mi-a atins lumânarea,
şi-n întuneric eram singur sub ploaia de „Nevermore“.
Am deschis fereastra cu mâna tremurătoare,
am dat de perete oblonul. Ca o cobe, pasărea, sau dracul,
s-a repezit afară, umplând cerul de „Nevermore“.
Ce m-a apucat, mă gândeam, îngrozit, la fereastră,
să descifrez enigma sfinxului negru, mesajul răscolitor?
De ce-a trebuit să fiu tocmai eu care să dezleg iarăşi gura
de cobe? Părea pecetluită pentru totdeauna
şi aproape nimănui nu-i mai venea-n minte acel vag,
nenorocit „Nevermore“.
Era o noapte geroasă de decembrie, cerul sticlea de stelele Americii,
ca ochii scrâşniţi ai lui Edgar Allan Poe, când, primul,
interogase corbul croncănitor. „Totdeauna“, strig eu atunci,
inspirat, să restabilesc echilibrul, iată, corbule, sau cobe,
sensul adevărat, răscolitor! „Totdeauna“, au reluat atunci
mii de sirene din Alaska în Bufallo, în cor.
Mississippi şi Missouri făceau valuri de slavă ecoului mândru,
câmpia mănoasă sălta oameni în lună, în loc de aripi
cu geniu la fiecare picior. Zis-a corbul refugiat şi el
ca un demon pe buza prăpastiilor din lună,
zis-a corbul, cu ghiara în inima mea şi-a lui Edgar Allan Poe,
zis-a corbul aşa: „Nevermore“.
Marin Sorescu – Nevermore
foto tumblr.com