Am văzut niște filme, am citit ceva articole.

Cel mai mic ”neajuns” cea mai mică ”defecțiune” e taxabilă, din perspectiva ”experților”, implicați în industria relațională, ca la un interviu pentru job. O ființă cu nenumărate calități, dacă are un blocaj, dacă trimite mesaje insuficient de ”cool”, dacă are probleme de inhibiție sau timiditate, e de rejectat ca o marfă-rebut.

Doamne ferește să ai de a face cu cineva care dă replici banaliforme. Dacă are omul un moment neinspirat, de plictis sau de derută, e de aruncat cât colo. Altul la rând.

M-am întrebat ce Dumnezeu e asta? O formă de arianism mascat? O încurajare spartană spre depășirea limitelor? Oroare de slăbiciune și handicap?

tumblr.com

Nici vorbă, e cultură a simulacrului dusă până la pragul realității. De-acolo începând nu mai zice nimeni nimic. Pe scurt: publicitate.

Una dintre cele mai supărătoare ”idei” puse pe tavă este ”fraza magică” care cucerește orice femeie / bărbat, echivalentă panaceului universal sau a medicamentului miracol care vindecă orice boală.

În această viziune, individualitatea umană e anulată, e o simplă unitate, de vreme ce toți suntem identici și reacționăm la aceiași stimuli precum câinele lui Pavlov. Să ne imaginăm o scenă cu un câmp deschis și cu un milion de oameni adunați care cad leșinați de plăcere la auzul unei fraze. Aceeași.

Diferența de gust, de sensibilitate, de discernământ, de elevare, de inițiere sau de imaginație nu contează după socoteala comerciantului de artificii de cuplare. Contrar lumii basmelor populare în care condurul Cenușăresei nu i se potrivea decât ei, în distopia consumeristă toate femeile trebuie să facă pe Dracul în patru să intre în pantoful Cenușăresei și toți bărbații în hainele prințului. Ideea de potrivire între ființe unice e anulată de convingerea că orice poate ajustat să încapă în atmosfera de reclamă.

Societatea de consum apelează la o psihologie infantilă. Copilul rămâne cumva, până la un punct, atașat doar de propriile fantezii și de propriul confort. El devine retractil când nu mai e rost de plăcere sau distracție sau de stimuli care îl întrețin exaltat.

Cel mai supărător lucru este ideea că oamenii se cuceresc prin artificii și simulacre, că trebuie dresați, văjiți, prostiți, în ultimă instanță. Că nu ”cumpără” decât lucruri bine poleite.

tumblr.com

Iluzia că îți poți permite partenerul -minune sau slujba ideală refuzând instant orice ofertă mediocră sau care nu produce rapid satisfacție deplină nu e echivalată în naivitate decât de aceea că se poate obține o relație împlinită prin puterea travestiurilor și teatralizărilor.

Consumatorul, de multe ori, nu realizează că e la rândul său consumat, că e tratat ca o marfă. Iar condiția de marfă nu e dată atât de faptul de a obiectifica sau instrumentaliza o ființă, cât de ideea că valoarea sa constă în felul în care reușeste să se obiectifice, să se depersonalizeze și să întruchipeze o imagine clișeu.Să fii irezistibilă simulând indiferența e simplu. Un joc pervers poate oricând stârni dorința. Dar o menține o zi, o oră. Să te arăți intangibil ca să provoci dorință e cel mai ieftin lucru cu putință. Greu e să menții fascinația fiind prezent, dăruit, la cheremul celuilalt, demn de încredere, ”reliable” cum se spune. E foarte ușor să provoci dorința trișând și foarte greu pe căi cinstite, dar trișatul se evaporă odată cu aburii iluziei. Singurul mod în care poți menține tensiunea atracției e iubind, sacrificându-ți orgoliul și imaginea de divă. E valabil pentru ambele sexe.

Nu am văzut nimic mai trist decât spectacolul unei femei de vârsta a doua, cât de cât cultivată, care se chinuia să pară ”pitzipoancă”, să meargă la sigur cu bărbații. Din nefericire pentru ea, bărbatul-marfă e la fel de improabil să existe ca și femeia-marfă pe care se chinuia să o întruchipeze.

Omul-de-consum are conștiința și orgoliile lui, e și firesc, în fond. Scapă din lume teferi doar inadaptații.

Citiți și Ilinca Bernea sau Arta transcendentală