Cine este cu adevărat liber? Lecția lui Camus în oglinda realității românești
„Dacă un stăpân nu se poate lipsi de sclavul său, care din cei doi este un om liber?” Această întrebare, formulată de Albert Camus, răsună cu o forță filozofică ce transcende epoci și sisteme. Într-o lume obsedată de putere, Camus ne invită să reflectăm asupra unei ironii subtile: stăpânul, cel care pare să controleze, devine prizonierul propriei sale dorințe de dominație. Dacă dependența sa de sclav îl face incapabil să renunțe la poziția sa, libertatea lui devine o iluzie.
Acest paradox poate fi aplicat cu ușurință în analiza puterii politice românești. Liderii, adesea percepuți ca fiind deasupra maselor, sunt adesea cei mai prinși în capcanele puterii lor; în loc să fie eliberați de responsabilități odată ce mandatul lor se încheie, mulți rămân agățați de privilegii, temându-se de vidul lăsat de plecare. Întrebarea este: sunt ei cu adevărat liberi sau devin prizonierii propriei voințe de a domina?
În contextul actual din România, această întrebare capătă o semnificație aparte. Mandatul constituțional al președintelui s-a încheiat pe 21 decembrie 2024. Cu toate acestea, lipsa unei tranziții clare, ezitarea de a încheia un ciclu politic și a lăsa loc unei noi viziuni ridică întrebări serioase despre natura puterii în România. Este vorba despre dorința unui om de a rămâne la cârmă sau despre incapacitatea unui sistem politic de a funcționa fără o figură autoritară?
Cristina Horotan
Camus ne provoacă să vedem relația dintre stăpân și sclav nu doar ca pe o ierarhie, ci ca pe un lanț de interdependențe. Stăpânul depinde de sclav pentru validarea poziției sale, pentru exercitarea controlului și, mai ales, pentru sentimentul de superioritate. Sclavul, la rândul său, depinde de stăpân pentru supraviețuire sau pentru evitarea haosului.
Această dinamică poate fi aplicată și în relația dintre lideri și societate. În loc să fie un serviciu public, funcția de conducere devine, adesea, un instrument al propriei identități. Liderii care se tem să părăsească scena politică demonstrează o insecuritate profundă: fără puterea lor, cine sunt ei? Dar și societatea contribuie la această dinamică, acceptând pasiv prelungirea unui status quo, fie din neîncredere în alternative, fie din frică de schimbare. În cazul președintelui care nu mai este președinte, dacă e să respectăm Constituția, această întrebare devine acută. Odată ce mandatul său s-a încheiat, refuzul de a preda puterea în mod simbolic sau oficial reflectă nu doar o dorință personală de a-și menține locul „călduț”, ci și o problemă sistemică: România pare să fi devenit dependentă de figura sa.
Camus ne învață că adevărata libertate nu constă în acumularea de putere, ci în capacitatea de a renunța la ea. Stăpânul care refuză să renunțe devine prizonier al propriei ambiții, iar liderul care se teme să plece demonstrează că puterea l-a subjugat. În cazul românesc, această lecție filozofică este mai actuală ca niciodată.
România are nevoie de lideri care să înțeleagă că adevărata măreție constă în a ști când să pleci, când să deschizi ușa pentru alții și să inspiri o tranziție sănătoasă. Persistența într-o funcție după ce timpul tău a trecut nu reflectă forță, ci slăbiciune. Este o dovadă că stăpânul, în acest caz, nu este mai liber decât sclavul său.
În final, problema nu este doar despre un lider sau un mandat, ci despre capacitatea unei națiuni de a accepta schimbarea. România a fost, de multe ori, o societate care a oscilat între extreme: dictatură și haos, stagnare și tranziții bruște. În acest context, întrebarea lui Camus devine mai relevantă ca niciodată: cine este cu adevărat liber?
Poate că libertatea începe cu recunoașterea că niciun lider nu este indispensabil și că adevărata putere stă în popor. Poate că este momentul să renunțăm la dependența de figuri autoritare și să construim un sistem în care schimbarea este văzută nu ca o amenințare, ci ca un semn de sănătate democratică.
