Am fost renegată de toate taberele, tradiționaliștii înfocați și religioși m-au alungat chiar cu pietre. Dar și progresiștii mă au la ficați. De ce? Pentru că nu vreau să mă înrolez în nici o tabără.  Care e miza? Normativitatea. Progresiștii nu admit că nu sunt cu nimic mai breji în acest sens. Vor să dicteze valorile dominante.

Tocmai din vocație pentru trăitul în cuplu susțin cu toată convingerea stiluri de viață alternative. Oroarea de a mi se cere să trăiesc altfel decât îmi doresc și îmi vine mă ajută să fiu înțelegătoare cu toată lumea. E cumplit să trebuiască să trăiești contra firii proprii, indiferent cum ar fi aceasta.

Paradoxical Propensities

Nu vreau să absolutizez modelul meu de existență, nici să mă dau de exemplu, nici să mă solidarizez cu cei care umblă să afurisească și să împroaște cu zoaie adepții promiscuității, homosexuali, travestiți, femei de carieră. Mie una îmi tihnește la cratiță și în dormitor, când sunt pe scenă mă simt ca la grădina zoologică. Un câine de circ, mai precis. Dar așa e firea mea, intimistă. Relația cu bărbatul e în centrul vieții proprii. Nu am pretenția că așa e bine. Pe tema asta mă detestă toți apărătorii ”sfintei și dreptei căi tradiționale”: nu sunt de acord să îmi pun mulajul mutrei în vitrină. Dar, pentru că nu mă las antrenată în diverse jocuri de societate și refuz promoțiile la trăit ”liber”, pentru că nu sunt în tendințe și nu mă arăt prea încântată de ofertele de a abdica de la ”ideile” mele retrograde, mă privesc chiorâș și ceilalți, ca și cum aș fi ipocrită. Nu sunt ipocrită, fraților, sunt doar empatică.  Vă înțeleg, dar am alte gusturi, chemări și aspirații. Ce să-i faci? unul ca mine nu simte adversitate față de cei diferiți, dar nu se simte nici seamăn cu unii doar pentru că și lor le plac clătitele și verandele și grădinile cu portocali.

Problema, când  e vorba de promovarea oricăror stiluri de viață, gusturi și plăceri alternative e propaganda. Prozelitismul.  Când se încearcă răsturnarea unor ”valori și modele dominante” apare o presiune misionarială, apar tendințe normative.

Sunt anarhistă în ce privește viața intimă.  Înțeleg absolut toate motivele oricui de a se orienta într-o direcție sau alta. Dar, pardon scuzați, le înțeleg și pe ale mele. Temperamentul mă împiedică să trăiesc altfel decât ca acei damnați romantici, robi ai unei mari pasiuni. Dacă e să fiu proasta și nebuna satului pentru asta nu mă plâng. Asta mi-e soarta, căci soarta e firea noastră, după cum bine ziceau Heraclit & comp.

Unii au o slăbiciune la plămâni, boli congenitale, cronice, etc. Unii sunt firi predispuse să se îndrăgostească și să prindă rădăcini în pământul făgăduinței…

Faces of Eve — Ron Hicks

Nu îmi sunt nici mie străine anumite experiențe sau încercări de a mă organiza în condiții potrivnice firii proprii. Și asupra mea s-au făcut presiuni de adaptare la formule inacceptabile și complet nepotrivite sensibilității mele. Mi s-a tot reproșat ba că nu ma iau cu unul, la întâmplare, doar pentru că e disponibil, ca orice preacinstită, ba că zac ca o putoare tot într-o tânjeală și visare când viața reală este despre adaptare la mediu, care mediu oferă servicii non-stop de hook-up și zeci de sortimente de ne-dragoste, numai delicatese una și una… Plus șansa de a călca pe diverse preșuri roșii, dacă ai ambâț.

Bineînțeles că susțin dreptul oricui la fericire și libertate și autenticitate și îl încurajez. E o mizerie de nedescris să invalidezi discernământul, ființa, sentimentele unui om, femeie, bărbat sau ce o fi.  Gândesc ca un existențialist umanist. Să plouă cu pan-sexuali și cu metro-sexuali și cu sapio-sexuali și de care or mai fi. ”Eu nu cred nici în Yehova… Eu rămân ce-am fost….”

Progresiștii pe care i-am cunoscut nu au fost cu nimic mai puțin tiranici în abordare decât împielițații lor de adversari. Când au auzit ce îmi doresc au sărit ca hienele să mă sfâșie să îmi dezmonizeze dragostea… pe care ei nu au cunoscut-o. Să spună că e doar un mit. Păi așa și Creștinismul e ”doar un mit”… E ”doar o credință”, nu?

Identity — Ron Hicks

Sună oribil, știu, dar le dau dreptate ălora care umblă să mă lapideze că susțin ”alternativele”. S-au înghesuit să mă racoleze în taberele lor cei care vor să cadă acest ”templu” care e legătura de suflet și trup (instinctuală îi zic eu) dintre femeie și bărbat deîndată ce au adulmecat că am o clipă de derută sau de deznădejde. Nu tovarăși, nu renunț la credința mea și nici la rațiunea mea de a trăi și nici la vocația amoroasă, nu mă lepăd de ea.

Ce vreau să spun e că – felul meu de a trăi – e unul alternativ la tot ce există pe piață.  Felul tradițional, în realitate, e tot fără iubire, ca și cel modern, ca și cel postmodern, ca și cel antic, ca și idealul progresist. În afară de perioada romantică nu a existat nici una în care dragostea să fie cultură mainstream.  Sigur că e un mit. Și revelațiile religioase unii le au și alții nu.

Nu există un așa DA un un așa NU când e vorba de cum își trăiește o ființă umană călătoria prin lume și prin sinea lui… când e vorba despre cum alege (sau îi e dat) să își asume existența, despre cum simte, suferă, de tânguie, despre cum tânjește. Sunt chestiuni care țin de dreptul sacru al fiecăruia la viață, de libertăți fundamentale.

Să zicem – mă adresez acum tradiționaliștilor – ca ”dezmățații” ratează profunzimi și minunății, e dreptul lor. Să zicem că aia ca mine suferă ca imbecilii pentru o himeră. E dreptul lor.

Levinas. Celălalt.  Cartea arată limpede  că abia atunci când ești conștient de diferența ireductibilă dintre tine și  altul îl poți înțelege. Cea mai neempatică treabă e să te transpui tu, cu ale tale, cu firea și experiența și simțirea proprie în ceea ce îți închipui că e  situația celuilalt. E o greșeală: nu există situație dictată doar de condiții exterioare, doar de ceva și nu și de cine și cum suntem.

Am remușcări legate de câteva momente în care am fost prea implicată ca să fiu empatică. Suntem mai empatici, desigur, cu cei care ne sunt indiferenți decât cu cei apropiați, de la care avem dorințe.

Mi-e foarte la îndemână empatia socială, eu nu vreau de la celălalt să fie într-un fel sau altul dacă nu îmi împart cu el existența. Iar cel cu care vreau să mi-o împart a fost atât de greu de găsit… El e seamănul meu absolut.

Nimeni nu împiedică pe altul să se auto-definească, chiar de s-ar strădui. Problema prejudecății cu ”femeia la cratiță” a fost că s-au gândit unii să o contracareze o dată pentru totdeauna prin punerea la zid a oricărei doritoare sincere de așa ceva *(cazul meu) și, ca să se asigure că treaba e bine făcută, prin dezagregarea noțiunii de femeie. Dacă nu se mai știe cine e femeia nu se mai știe nici cine e musai să stea la cratiță.

De ce ne certăm? Păi pentru că toți ne simțim judecați greșit, încolțiți, ba chiar expuși cronic unui tip de bullying intelectual și moral, presiunii de a fi altcineva.

Pe la douăzeci de ani am început să citesc cu fervoare literatură feministă. Concluzia la care am ajuns a fost că o tiranie și un abuz mizerabil să i se spună unei ființe umane, recte unei femei, ce e cazul să își dorească și să simtă și să gândească, pe scurt să o învețe alții cine e. De vreo câțiva ani încoace, unele activiste din generația tânără s-au hotărât să preia comanda și să dicteze și ele ”femeia” și să ne sancționeze pe toate cele care nu ne încadrăm în directivele lor, ca pe dușmani ai umanității.  Minți radicalizate care sar la beregata uneia ca mine, dacă îndrăznește să spună că viața și experiența ei confirmă viziunile unora ca Freud, Jung și mai nou Peterson! Ce fel de feminism e acela care contestă capacitatea femeilor de a gândi cu capul propriu, discernământul lor?

Pe de altă parte nu îmi vine să dau fuga și să cer ”protecție și pază” pășuniștilor care apără ”sfânta și dreapta” tradiție în care femeia e musai să stea la cratiță și sub stricta supraveghere a bărbatului și în regim de dictatură domestică.

Nici să ai aspirații familiste nu e musai, dar nici să le respingi vehement. Nu semnez nimic.

artchipel: Max Gasparini - La mano di Dio (Adamo ed Eva). Mixed technique on canvas, 110x140x1cm (2011)

Să zicem că homosexualitatea e o deraiere. Să zicem că a avea o credință mistică e o deraiere. Să zicem că dragostea în care cred ăia ca mine e o tulburare nervoasă. Și deraiații au dreptul la fericire respectiv la nefericire și la a trăi în firea și în legea lor.  Scandalul n-are nici o miză.

Credințele nu sunt ceva imperturbabil, desigur, și, tot desigur, nu se bazează pe dovezi.  De dragoste, ca de orice altceva, ai parte dacă crezi în ea.

Mă tem că nici prin tortură la vârsta asta nu mă mai poate reeduca nimeni.  Nici dacă ar spăla pe jos cu  mine iubitul meu nu aș înceta să cred că își va reveni, că în străfunduri e același. Mi-aș spune că are un moment de rătăcire, că nu e întru totul e însuși, că își revine, că sufletul lui are un moment de derută sau somnolență, o afazie. N-ai cum să crezi în dragoste dacă nu crezi și în suflet. Experiența strămoașelor mele pe care o port în gene și care îmi alimentează fantasmele și intuițiile confirmă chestiunea… Altfel nu așa fi cine sunt. Purtăm în sinea noastră încrustată experiența ancestrală și în tot ce ni se năzare e ceva din destinele, fericirile și suferințele străbunilor.

Fiecare individ, în singularitatea lui, e deviant și marginal într-un anume sens.

Și singurătatea (oferta progresiștilor) și căsnicia convențională (cu obligații, dar fără dorință și intimitate și sentimente)  și relațiile în care femeile sunt ținute sub obroc sunt la fel de rele. Te pot distruge la fel de bine. Nu semnez nimic. Sunt  rele de același calibru.

Singurătatea nu e libertate. 

Nu semnez nimic.

 

Citiți și Tensiuni morale