Acest articol a început cu o idee de a scrie despre mari personaje feminine din literatura europeană. Acelea care au spart tiparele. Făcând puțină cercetare, termenul  „antieroină”  mi-a apărut în minte. Și cu acesta o vastă galerie de portrete care ar putea intra în această categorie. Așa că am început să caut sensul termenului „antieroină” și a început să mă îngrijoreze, pentru că am realizat cât de vast este tiparul existenţial al acestui tip de personaj. Şi, în plus, actualitatea lui.

Tehnic este simplu – o antieroină este opusul unei eroine. Conform Dicționarului Englezesc Oxford cât și  Wikipedia, el înseamnă „lipsa” calităților eroice tradiționale: curaj, putere și moralitate de exemplu.

O antieroină este o protagonistă feminină care nu este  îngrădită  de așteptările de la ea, cineva care face ” alegeri de viață neconvenționale”. Problema este că convențiile și așteptările au foarte mult de a face cu sexul. Așa că ceea ce am ajuns să înțeleg a fost că a fi antieroină înseamnă a fi nonconformistă și incomodă, a nu mai fi feminină, a deveni „altceva”. Problematică la ordinea zilei, nu?, dacă vedem disputele care fărîmiţează şi mai mult, dacă mai există ceva rămas intact, societatea civilă. Mai multe a scris, de altfel, Ilinca Bernea, găsiţi articolele ei aici. 

În zilele acestea, definiția noastră  a ceea ce înseamnă să fii feminină este mult mai largă decât aceea care constrângea autorii personajelor  subliniate mai jos. Așa că clasificarea acestor personaje ca antieroine începe să devină acum problematică. Toate rup barierele  feminine ale timpului lor – fie că sunt sau nu frumoase, nici una dintre ele nu se aliniază, își vor urma propriile dorințe, își vor  susține cauza.

Exact această antieroică „purtare rea” și această hotărâre de a ” sfida codul etic convențional”  este ceea ce le face reale și personaje cu care te poți identifica. A le caracteriza ca „antieroice” și ca urmare „cu lipsuri” pare greșit. Ele sunt puternice, idependente, curajoase, pasionale, impetuoase, inteligente, supărate, uneori chiar rele. Și ele ne arată că chiar atunci când o viață este constrânsă de un cod de comportament care se raportează la patriarhat, căsătorie și maternitate, este în regulă să vrei mai mult de atât, să găsești o cale de a avea mai mult de atât. Ele ne transmit că ceea ce o femeie dorește pentru ea însăși contează mai mult decât ceea ce societatea așteaptă de la ea. Acestea denotă un mare curaj, putere și moralitate, nu-i așa? Aceasta nu le face „antieroine”  ci  „eroine de bună credință”.

Oricum ai vrea să le clasifici, iată cinci personaje din marea literatură europeană care ies în evidență:

1. Jane Eyre, din  Jane Eyre, de Charlotte Brontë.

Când în sfârșit am reușit să o citesc, m-a făcut și să zâmbesc și să râd. Unde ai fost toată viața mea, Jane? În ciuda faptului că aparține demodatei epoci victoriene, Jane a fost o gură de aer proaspăt pentru mine. Jane a rămas orfană foarte curând în viață (o bază solidă de a începe o poveste  – vezi aproape fiecare film Disney), dar ea nu este binecuvântată cu modelul de frumusețe ale altor eroine Disney. Nici nu i s-a dat obișnuința cu lucruri cu care nu este de acord. Așa urâtă și dezagreabilă, ea trebuie să aibă în schimb o personalitate. Și este una foarte puternică. Citiți-o.

Îmi pasă de mine. Cu cât mai singuratică, cu cât mai lipsită de prieteni, cu cât mai puțin ajutată sunt, cu atât mă voi respecta mai mult.”

Jane Eyre, Charlotte Brontë

2. Madame Bovary, din Madame Bovary, de Gustave Flaubert.

Am citit -o la vârsta de 20 de ani, fără nici un fel de empatie pentru Emma. Au fost propriul ei comportament și proastele ei decizii care i-au adus tristețea ei în continuă creștere și până la urmă finalul ei tragic. Dar eram naivă. Pentru că ce altceva ar fi putut să facă?

„Spiritul acesta, pozitiv în mijlocul exaltarilor sale, care iubise biserica pentru florile ei, muzica pentru cuvintele romantelor, literatura pentru aţâţările ei pasionale, se răzvrătea în faţa misterelor credinţei, după cum se îndârjea şi mai aprig împotriva disciplinei de nesuportat pentru firea ei. „

O fată cu o mare ambiție prinsă în cursa unei existențe sufocante și pedestre. În zilele noastre ea ar avea un blog cu o mulțime de înjurături în el despre cât de prost părinte a fost în timp ce alunec ușor spre dreapta într-un un profil anonim pe Tinder. Dar în mijlocul secolului 19, căsătorită cu un medic local, neatent și neinteresant, ea a trebuit să își dea un brânci de la a mai citi romane romantice și să cadă într-o serie de afaceri adulterine.

„Ea vroia să moară, dar ea vroia și să trăiască la Paris.”

Madame Bovary, Gustave Flaubert 

3. Lady Macbeth, din Macbeth, de William Shakespeare.

Epitoma clișeului că în spatele fiecărui bărbat mare, există o femeie mare. Dacă prin mare înțelegi vicleană și ucigașă. Atunci când el se îndoiește de abilitatea lui de a-l omorî pe regele Duncan, ea este acolo, în spatele lui, întinzându-i cuțitul și împingându-l pe  ușă afară. Puternică, ambițioasă, bine organizată. Igienică. Și în cele din urmă,, cuprinsă de nebunie din cauza vinei. Nu sunt sigură dacă aceasta este o antieroină sau pur și simplu ticăloasă clasică. În orice caz este impresionantă.

„Macbeth:

Dacă vom da greș?

Lady Macbeth:

Să dăm greș?

Dar potrivește-ți curajul unde îi este locul

Și nu vom da greș”

Macbeth, William Shakespeare

4. Anna Karenina, din Anna Karenina de Lev Tolstoi.

O frumoasă și impresionantă femeie din înalta societate, subiectul admirației multora, cade pradă unei aventuri amoroase, se îndrăgostește nebunește și realizează că mariajul ei îi oferă puțină bucurie. Directă, independentă și hotărâtă, ea fuge de soțul ei pentru a fi cu iubitul ei. Din păcate însă, nu se termină bine.

Toate fetele din lume erau împărțite în două categorii: o categorie includea toate fetele din lume cu excepția ei și ele aveau toate sentimentele omenești obișnuite și erau fete foarte comune; în timp ce cealaltă categorie – doar ea însăși-nu avea nicio slăbiciune și era superioară întregii umanități”.

Anna Karenina, Lev Tolstoi

5. Catherine Earnshaw din La Răscruce de Vânturi de Emily Brontë.

Ne întoarcem la surorile Brontë, ale căror personaje întruchipează adesea dezolantele și neiertătoarele mlaștini Yorkshire unde ele locuiesc. Aceasta este una din acele povești de secol 19 în care un părinte binevoitor adoptă un copil greu de stăpânit, fără adăpost, înlocuind pașnica ordine domestică cu haos. Aici, Heathcliff  este copilul de pripas și Catherine fiica încăpățânată a casei care se îndrăgostește de el dar se căsătorește cu altcineva cu un statut social mai bun. Printr-o întorsătură  a poveștii, Heathcliff devine brusc bogat dar Catherine rămâne o soție credincioasă iar apoi moare în mod tragic (la vârsta de 18 ani) astfel încât nu mai ajung niciodată să fie împreună. Cel puțin nu în timpul vieții. Ea se va întoarce să îl bântuiască pe Heathcliff și el va muri în vechiul ei dormitor înainte de a fi înmormântat lângă ea.

De ce să nu suferi? Eu da! Mă vei ierta? Vei fi fericit când voi fi în pământ? Vei spune douăzeci de ani de acum încolo:’Acesta este mormântul lui Catherine Earnshaw. Am iubit-o cu mult timp în urmă și am fost distrus când am pierdut-o dar asta este trecut. Am iubit atâtea altele de atunci: copiii mei îmi sunt mai dragi decât mi-a fost ea; și când voi muri nu mă voi bucura că voi merge la ea; voi fi trist că trebuie că trebuie să-i părăsesc.’ Vei spune asta Heathcliff?

La Răscruce de Vânturi, Emily Brontë

 de către Beth Daley (Fundația Europeană)