Într-o zi de iarnă a anului 1839 se năștea la Aix-en Provence Paul Cézanne, fiul unui bancher înstărit și al unei femei sensibile, cu înclinații artistice. Pe la 1844, pe când avea cinci ani, micul Paul descoperise un joc nou: cu o bucată de cărbune mâzgălea desene pe ziduri.

„Dar ăsta e podul Mirabeau!” – exclamă un prieten al tatălui.

La treisprezece ani, în 1852,  e înscris la colegiul Bourbon. Acolo îl întâlnește pe Emile, fiul inginerului François Zola din Aix-en-Provence, cu care leagă o prietenie de durată. Se înscrie în paralel la o școală de desen, la cursurile serale. Desenul, pictura ca și muzica sunt arte de agrement cu care copiii familiilor bogate se pot distra când n-au altceva mai bun de făcut. După ce își ia bacalaureatul bucuria nu ține mult, căci trebuie să se supună voinței tatălui său și să se înscrie la Facultatea de Drept.

„Mă, băiețaș, gândește-te la viitor. Cu geniul mori, dar cu banii mănânci.”

Dincolo de dealurile din jurul Aix-ului se înalță Parisul, orașul tuturor izbânzilor artei, căci pentru el Parisul e Luvrul, sunt culorile princiare ale lui Tiziano, carnația bogată a lui Rubens, splendoarea nocturnă a lui Rembrandt. Cézanne continuă să picteze, dar cu amărăciune în suflet și copleșit de o tristețe din care-l smulge câteodată doar o răbufnire de mânie năpraznică; se năpustește atunci cu furie la pânza începută. Cu gesturi violente, răzuiește vopseaua, distruge tot ce pictează. Îndoiala se strecurase în el.

Ah, Parisul! Acest Paris în care tatăl său vede o amenințare pentru Paul și se teme de legăturile deocheate, de pildele vătămătoare, de cafenele, de femeile ușuratice, tot atâtea primejdii ce l-ar pândi acolo. Parisul! Parisul! – Dar la ce bun și Parisul ăsta!

Natură moartă cu draperie

Natură moartă cu draperie

Într-o scrisoare a lui Emile Zola adresată lui Cézanne, acesta îi spunea:

„Se făcea că scrisesem o carte frumoasă, o carte sublimă, pe care tu ai ilustrat-o cu gravuri frumoase, sublime. Numele noastre în litere de aur străluceau alături pe prima pagină și, în acceastă înfrățire a geniilor, treceam împreună în posteritate. Dar, din nefericire nu e încă decât un vis.”

Pictura! Parisul! Într-o răbufnire de furie, Cézanne renunță la toate. Exasperat, se apucă iar de studiile sale de drept. Dar furtuna trece și Cézanne se întoarce la șevaletul său, pentru a se chinui din nou, simțind că nu mai poate trăi decât în fața unei pânze, că nu mai poate rupe cu această pasiune deznădăjduită pentru pictură, nefiind în stare nici s-o părăsească, nici să-și afle în ea mulțumirea. În cele din urmă Louis-Auguste capitulează. Îl însoțește pe fiul său la Paris unde acesta va primi suma de 150 franci pe lună.

Dorința noastră n-are leac

Cézanne se pune pe lucru. Are intenția să se prezinte la Școala de Belle-Arte. Pentru a pregăti examenul de admitere, se înscrie la Academia Suisse, unde merge în fiecare dimineață de la ora șase. Numeroși artiști au urcat scara de lemn, murdară, gata să se năruie, care duce în sala mare și goală, afumată, mobilată numai cu câteva bănci, unde este atelierul. Nu se predau cursuri la Suisse. Nu se află nici profesori, nici supraveghetori. În schimbul unei taxe lunare, elevii au la dispoziția lor un model. În timpul primelor săptămâni ale lunii un bărbat, iar în ultima săptămână, o femeie.

Scăldătoarele - National Gallery, Londra

Scăldătoarele – National Gallery, Londra

Cu cinci sau șase ani în urmă, un tânăr burghez, Edouard Manet, a lucrat aici; Un anume Claude Monet a trecut și el abia cu câteva luni înainte pe la Academia Suisse. Aici acest flăcău de douăzeci de ani legase prietenie cu un oarecare Camille Pissarro.

Dar … e deajuns ca pe cerul Parisului să apară un nor și iată-l pe Cézanne că începe, cuprins de nostalgia Provenței sale îndepărtate, să vorbească de plecare. Își privește mâhnit pânza sau desenul și, covârșit de tristețe, simte cum crește în el, tumultuoasă, tentația, pentru moment înăbușită, de a lăsa pensula și paleta și de a se reîntoarce în liniștea orășelului său, de a se face acolo negustor, slujbaș, orice – de a fugi, de a smulge din el această dorință absurdă și de a regăsi pacea. Cu un aer supus, Paul Cézanne intră la banca părintească, pentru a-și începe aici ucenicia de om de afaceri. Pe registrul de contabilitate al băncii scrisese aceste stihuri:

„Cézanne bancherul vede, nu fără un fior

Că-n banca lui se naște un pictor viitor.”

Jas de Bouffan - Minneapolis Institute of Art

Jas de Bouffan – Minneapolis Institute of Art

Revine la Paris pentru a da admitere la Școala de Belle-Arte. Nu reușește. Dar Pissarro îl potolește. Să fie liniștit; învățătura ce se predă la Belle-Arte e înțepenită într-un convenționalism sterp; pictura vie, pictura de mâine, nu va ieși niciodată din această școală. De ani de zile, pictura vie e în luptă cu oficialitățile, în luptă și cu publicul, un public burghez, conformist, preocupat numai de afaceri bănești și probleme materiale și căruia îi lipsește cu desăvârșire sensibilitatea artistică. Acest public nu recunoaște talentul lui Corot, nici al lui Delacroix; sare în sus când aude de Millet, ca și de Courbet.

Salonul Oficial de la Paris urma să se deschidă la 1 mai 1863. Severitatea juriului fusese atât de mare în acel an încât a stârnit un val de nemulțumiri printre pictori. Împăratul Napoleon al III-lea vizitează Palatul Industriei, unde, ca de obicei, trebuie să se deschidă Salonul; după un examen rapid al operelor refuzate, el hotărăște – extraordinară decizie! – ca și ele să fie prezentate publicului, dar într-o altă aripă a palatului. Astfel, fiecare va putea să judece cu ochii lui despre ce e vorba. Această «expoziție a lucrărilor refuzate» se va deschide cu două săptămâni după Salon, la 15 mai. În conversații sau sub pana ziariștilor, această manifestare artistică devine Salonul Învinșilor, al Vagabonzilor, al Blestemaților, Expoziția Măscăricilor, Salonul Refuzaților; ultima denumire le rămâne; nu i se va mai spune altfel.

Jas de Bouffan - Muzeul Ermitaj, Sankt-Petersburg

Jas de Bouffan – Muzeul Ermitaj, Sankt-Petersburg

În atelierul său Cézanne trăiește într-o dezordine înspăimântătoare. Ici-colo, pe locurile goale de pe pereți, modele și-au lăsat adresele, mâzgălite stângaci cu cretă, unde vrei și unde nu vrei. Câtă răbdare le trebuie bietelor modele cu pictorul acesta de 27 de ani care se poartă cu ele fără mofturi, vrând să le ignore, ursuz, brutal, grosolan, dar care le privește cuprins de amețeală când se dezbracă și, câteodată, nemaiputându-se stăpâni, le dă pe ușă afară, pe jumătate despuiate, apoi se întoarce la șevaletul său, și cu sufletul înflăcărat «se culcă în patul tablourilor sale», frenetic, halucinat, bestial, blestemând pictura, «meseria asta de câine.»

Jucătorii de cărți - Familia regală din Quatar

Jucătorii de cărți – Familia regală din Quatar

Marie Hortense Fiquet

Omul ursuz care se trage înapoi, bănuitor, din fața femeii, sălbaticul pe care imboldurile trupului îl răscolesc până la a-i da amețeală se lăsase prins – cum ajunsese aici? – de farmecele unuia dintre modelele sale întâmplătoare, o fată înaltă și blondă, frumușică, cu niște ochi negri îngândurați, plăcută la vedere: Marie Hortense Fiquet. El are 31 de ani, ea 19. Fata își câștigă existența ca muncitoare într-o legătorie de cărți, dar mai scoate ceva din câteva ședințe de poză pe la pictori. Ca model, are o mare însușire, mai ales în ochii lui Cézanne: răbdarea. Ea introduce în existența pictorului o stabilitate. Datorită ei se potolește senzualitatea năvalnică a lui Cézanne. Legătura cu Hortense îi permite să-și biruie vedeniile. Cézanne își atinge, e gata să-și atingă țelul dorit cu atâta râvnă: să-și stăpânească violențele interioare, pentru a ajunge la acea artă pe care o visează, o ghicește – singura lui pasiune în lumea asta.

Marie Hortense Fiquet - Metropolitan Museum of Art

Marie Hortense Fiquet – Metropolitan Museum of Art

Într-o zi fiul fostului său profesor de desen din copilărie îi cere lui Cézanne permisiunea de a-i vizita atelierul; în urma articolelor pe care le citise despre «impresioniști» ar vrea «să vadă cu ochii lui cât de mare e primejdia picturii acesteia.» Cézanne e așa de bine dispus, că se învoiește de îndată, nu însă fără să-l prevină ironic pe vizitator că, examinând «produsele» sale n-ar putea să-și facă o idee exactă despre «progresul răului», că pentru asta ar trebui «să vadă lucrările marilor criminali de la Paris.»

Pierrot și arlechinul - Muzeul Pușkin, Moscova

Pierrot și arlechinul – Muzeul Pușkin, Moscova

„Am hotărât să-mi fac testamentul…” – îi scria lui Zola pe când avea doar 43 de ani.

Oricât de mâhnit ar fi în sinea lui, Cézanne nu-și încetează totuși truda neostenită. Pictează peisaje, femei la scăldat, portrete – al Hortensiei, al fiului lor, al lui însuși. Poate că din opera lui nu se va alege nimic. Poate … Da, poate că viața lui, închinată pe de-a-ntregul picturii, nu se va încheia decât cu un îngrozitor fiasco.

autoportret cca. 1870

autoportret cca. 1870

Pictorul batjocorit

În 1886 apărea romanul Opera al lui Emile Zola, o carte despre viața boemă a artiștilor. Cézanne o citește. Dacă problema identității eroului poate stârni curiozitatea publicului, dacă unele «izvoare» ale romancierului pot rămâne misterioase, nu acesta e și cazul lui Cézanne. El a citit cu emoție paginile în care romancierul evocă tinerețea lor comună, amintirile de la colegiul Bourbon, plimbările prin împrejurimile Aix-ului, râul Arc în care se scăldau, visurile lor de glorie. Cézanne se înfioară. Pe măsură ce citește, simte o strângere de inimă din ce în ce mai de neîndurat. Cu ochii încețoșați de lacrimi citește, adânc mâhnit, această condamnare de 500 de pagini a întregii sale vieți.

«Tatăl meu a fost un om de geniu; mi-a lăsat un venit de 25.000 de franci.»

La moartea tatălui, Cézanne moștenește un venit anual de 25.000 franci. Această avere nu-i schimbă cu nimic deprinderile. În afară de faptul că îi asigură traiul și-i acoperă cheltuielile pe care le face cu pictura, banii nu prezintă pentru el niciun interes.

În 1889 la Paris se inaugura Turnul Eiffel. Cu această ocazie a avut loc o expoziție universală care a cuprins o importantă secție de pictură și sculptură. A fost expusă și o lucrare de a lui Cézanne, dar fără impact.

Fără răgaz, Cézanne pictează peisaje, naturi moarte, portrete. Pe una din pânze, în fața unui bărbat tânăr așezat la o masă, pictează un craniu. Goale și lucioase, capetele de mort îl obsedează. Mereu și mereu se întoarce să contemple aceste sfere de neant «în care gaura ochilor pune un gând albăstriu», recitându-și cu jumătate de glas catrenul lui Verlaine:

„În lumea de căinți amare

Căzută-n somn și amorțire

Doar râsul hârcilor mai are

Un înțeles și-o îndreptățire.”

Piramida de cranii, cca. 1901

Piramida de cranii, cca. 1901

«Un tablou? … Pânză și vopsea de patruzeci de gologani, sau geniu de o sută de mii de franci.» – Balzac

Până în ultimii ani de viață Cézanne, bolnav de diabet, pictează fără răgaz.

„Sistem nervos foarte slăbit. Numai pictura în ulei mă poate ajuta. Trebuie să merg înainte.”

Și merge înainte pe jos. Vijelia se pornește. Fără să-i pese de ploaie, Cézanne se încăpățânează să picteze. Ceasurile trec. Ploaia cade necontenit. Tremurând înfrigurat în hainele pătrunse de apă, înaintează anevoie. Deodată îl apucă o amețeală. Bătrânul pictor se prăbușește în mijlocul drumului, fără suflare. Acolo dă peste el, ceva mai târziu, vizitiul unei camionete de spălătorie, care-l duce leșinat cum era, acasă. Servitoarea cheamă numaidecât un doctor. Urmează vizitele și leacurile acestuia; amețeli și slăbiciuni. O congestie pulmonară vine să agraveze starea lui Cézanne. Îl cheamă întruna pe fiul său: «Paul! Paul!» Era anul 1906. Avea 67 de ani.

Epilog

Au rămas de pe urma lui Cézanne peste 800 de pânze, aproximativ 350 de acuarele și cam tot atâtea desene. Influența exercitată de opera sa a fost foarte mare și trainică. Ea a hrănit cele mai multe din marile curente artistice de mai târziu. De la Braque la Matisse, de la Picasso la Modigliani, toți i-au simțit influența.

„O, doamne, singuratic trăit-am, și puternic,

Mă lasă acum în somnul pământului s-adorm!”

(Alfred de Vigny)

Sursa: Henri Perruchot – Viața lui Cézanne