Există singurătăţi asumate, fortuite, impuse, singurătăţi morbide, singurătăţi “colective”, singurătăţi “creatoare”, singurătăţi goale, fără miză; există singurătăţi cu sens şi singurătăţi vulgare. Toate par a avea, la capătul lor, un “ceva” în comun – calvarul de a rămâne cu tine însuţi/însăți – spaima că, în final, nu te-ai mai putea suporta.

Să ne aducem aminte şi să privim asupra vestitului (personaj) Robinson Crusoe. Ştia  despre sine că “niciodată nu făcuse ceea ce se cuvine”, părea a fi înţeles că “ceea ce se cuvine” nu e “ceea ce ştie toată lumea”, ceea ce se dobândeşte printr-o educaţie standardizată a societăţii. “Ceea ce se cuvine” trebuie să afli, să obţii prin căutare şi risc (acţiune directă asupra realităţii), printr-o temporară punere între paranteze a convenţiei publice. Norocos în plină neşansă, ajutat chiar de neajutorarea sa, Robinson va descoperi, uimit, că amărăciunea însingurării sale este plină de daruri şi că în dezordinea destinului său există o ordine profundă.

Insula îi este, de acum înainte, suficientă sieşi: din spaţiu al rătăcirii ajunge un loc al întemeierii. Singurătatea devine “instructorul” exigent pentru viaţa în lume, insula nu-i evadare, nu-i detaşare – cum se crede –  ci, propedeutică, exerciţiu, askesis (askēsis). Drumul spre euforia paradisiacă a comuniunii cu ceilalţi nu e decât exaltare utopică, dacă nu treci prin experienţa radical-formativă a “pustiei”.

Solitudine (grafică de Souichi Furusho)

Drumul spre euforia paradisiacă a comuniunii cu ceilalţi nu e decât exaltare utopică, dacă nu treci prin experienţa radical-formativă a “pustiei”. Singurătatea are o descendenţă sacră, din moment ce miturile cosmogonice povestesc despre singurătatea lui Dumnezeu. Sociabilitatea este actul “conspirativ” al omului împotriva motivaţiei divine, care a întemeiat lumea. Orice colectivitate umană e, din perspectiva aceasta, un protest rafinat contra singurătăţii.

Avem nevoie de singurătate, aşa cum avem nevoie şi de ceilalţi.

Via WebCultura