Mitul personal al „bărbatului vieții”

Fiecare femeie poartă cu sine, încă din tinerețe, o poveste despre„bărbatul vieții” ei – acea jumătate ideală, Făt-Frumosul personal, eroul care îi va împlini visele. Acest personaj mitologic privat se hrănește din poveștile copilăriei, din filme romantice și din speranțele șoptite între prietene. E un amestec fermecător de trăsături perfecte: tandrețea unui poet, umorul unui prieten bun, forța unui protector și farmecul unui aventurier. Visul colectiv al prințului pe cal alb capătă nuanțe personale în mintea fiecărei femei. Însă ce se întâmplă când acest vis se lovește de realitate? Psihologii, psihanaliștii și scriitorii au încercat să explice – cu ironie, cu empatie sau cu cinism – de ce uneori bărbatul ideal există doar în imaginație și cum proiecțiile și așteptările pot transforma o relație reală într-un teatru al iluziilor și dezamăgirilor.

În rândurile ce urmează, vom privi cu ochi reflexivi și ironicicătre modul în care femeile își percep „bărbatul vieții”, așa cum reiese din perspectiva psihologiei (de la teoriile clasice ale lui Freud și Jung la ideile contemporane din terapia de cuplu) și a literaturii universale. Vom vedea cumașteptările și proiecțiile modelează acest ideal masculin, cum rolurile de gen și miturile romantice îl decorează în straie strălucitoare – și ce se întâmplă când strălucirea se estompează. Iar la final, cu un zâmbet complice, vom descoperi de ce bărbatul perfect ar putea fi, de fapt, cel care are curajul să fie imperfect – asumându-și imperfecțiunea.

Freud, Jung și tiparul bărbatului ideal

Psihanaliza clasică ne oferă primul act al piesei: în culisele minții, femeia îndrăgostită își proiectează adesea idealul pornind de la primele figuri masculine din viața ei. Sigmund Freud observa – nu fără o urmă de controversă – că femeia ajunge să își aleagă un partener care seamănă cu tatăl ei​. Nu neapărat la înfățișare, ci în atitudine și caracter. Cu alte cuvinte, mica prințesă care și-a adorat tatăl (sau, dimpotrivă, a tânjit după afecțiunea lui) va căuta, ca adult, un bărbat care să-i ofere acea familiaritateemoțională. Freud ar spune că în spatele declarației„Ești bărbatul vieții mele” se ascunde uneori șoapta subconștientă „Îmi amintești de tata”. Desigur, interpretarea freudiană poate stârni zâmbete ironiceastăzi – la urma urmei, nu orice femeie cu „complexul Electra” își găsește fericirea. Dar ideea de bază rămâne interesantă: alegem ceea ce ne este familiar și repetămtipare pe care le-am învățat în copilărie​. Astfel, bărbatul idealizat devine adesea un colaj din memoriile noastre timpurii și dorințele noastre neconștientizate.

Carl Jung, discipolul rebel al lui Freud, a adăugat o altă piesă la puzzle-ul psihologic: conceptul deanimus. Jung credea că fiecare femeie poartă în inconștientul său un arhetip masculin – animus – care influențează puternic alegerea partenerului. Cu alte cuvinte, femeia se va simți irezistibil atrasă de un bărbat pe careîl recunoaște interior, deoarece acesta corespunde imaginii ei masculine lăuntrice​. El devine astfel ecranul pe care ea își proiectează sufletul masculin. Psihanaliza jungiană ne spune poetic că fiecare iubire este, într-un fel, o întâlnire cu o parte din noi înșine. Dar există și un revers: Jung avertiza că astfel de proiecții pot fi periculoase​. Femeia îndrăgostită de propria proiecție riscă să încerce să-l schimbe pe bărbatul real ca să se potrivească imaginii din mintea ei – forțându-l să joace rolul eroului perfect în loc să-l vadă așa cum este cu adevărat. De aici apar neînțelegerile și dezamăgirile, și, implicit, divorțurile (la noi, 1 din 4 cupluri divorțează): când partenerul real nu se ridică la înălțimea fantasmelor, cortina cade brusc peste scenă. Psihanalistul ar zâmbi înțelept: problema nu e în celălalt, ci în scenariul din mintea noastră. Femeia nu s-a îndrăgostit (doar) de un om, ci de o idee. Iar ideile, oricât de frumoase, pot deveni tirani nemiloși într-o relație.

Astfel, din perspectiva clasică, „bărbatul vieții” este adesea un ecou al trecutului(Freud) sau oproiecție a psihicului (Jung). El poartă pe umeri așteptări vechi de când lumea – să fie tată protector, iubit pasional și ideal al sufletului – un erou multiplu cusut din visele femeii. Ironic, nici nu apucă bine bietul cavaler să coboare de pe cal, că este deja încărcat cu bagaje psihologice transmise din generație în generație. Poate că de aceea, pe divanul psihanalistului, multe povești de dragoste seamănă cu niște piese de teatru în care fiecare joacă un rol scris înainte ca actorii să se cunoască.

via pinterest.com

Așteptări moderne și psihiatrie relațională

Dacă psihanaliza ne arată cum ia naștere mitul în inconștient, psihologia contemporană și psihiatria relațională ne arată cum acest mit este întreținut (și zdruncinat) în viața de zi cu zi. Trăim vremuri în care idealul romantic este alimentat nu doar de basme, ci și de cultura pop, de rețele sociale și de un întreg arsenal mediatic de imagine. Femeia modernă este încurajată să aibă „așteptări înalte” de la partenerul ei – să nu se mulțumească cu puțin. Teoretic, nu e nimic rău să știi ce vrei. Practic, însă, aceste așteptări devin uneori o listă imposibil de bifat. Terapeuții de cuplu povestesc cu umor și exasperare despre „checklist-ul” pe care îl aduc unele paciente: o listă lungă de trăsături pentru bărbatul perfect, în care fiecare punct pare rezonabil separat, dar puse cap la cap descriu un super-erou ireproșabil. Să ne imaginăm un astfel de portret robot al bărbatului vieții, creionat din dorințele exprimate (sau tacite) ale femeilor:

  • Protector, dar sensibil: să fie puternic fizic și emoțional, capabil să o apere de lumea rea, dar totodată suficient de vulnerabil încât să plângă la filme și să își discute deschis emoțiile.

  • Ambițios, dar prezent: să aibă o carieră de succes, inteligență sclipitoare și stabilitate financiară, însă în același timp să fie mereu disponibil, să vină devreme acasă cu flori și să gătească cina în doi.

  • Romantic, dar pragmatic: să-i facă declarații sub clar de lună și să-i trimită mesaje dulci în miezul zilei, dar să nu fie prea siropos. Să își dorească o familie, dar să o respecte ca persoană independentă; să fie familist, dar și aventuros în plan intim, un iubit pasional.

  • Înțelegător, dar ferm: să îi anticipeze nevoile, să o asculte activ și empatic, însă cumva să îi și ghicească gândurile ca un telepat, luând mereu deciziile „corecte”. Să fie sigur pe el, dar fără urmă de aroganță; calm, dar nu plictisitor; gelos „cât trebuie”, dar tolerant și deschis.

Lista poate continua oricât, însă mesajul este clar: femeia contemporană a ajuns să ceară un întreg univers într-un singur om. Sociologii și psihologii spun că, pe măsură ce societatea modernă a slăbit legăturile de comunitate, am început să pretindem totul de la partenerul romantic: partenerul să devină și cel mai bun prieten, și confident terapeutic, și iubit pasional, și coleg de echipă parentală.

Esther Perel, celebra psihoterapeută, nota că astăzi oamenii își caută în soț sau iubit atât siguranța emoțională, cât și aventura, atât stabilitatea, cât și noutatea – un paradox dificil de gestionat chiar și pentru cel mai devotat partener. Ne trezim astfel într-un carusel al contradicțiilor: așteptări tot mai mari și toleranță tot mai scăzută la imperfecțiuni. În plus, cultura contemporană ne șoptește constant că fericirea poate fi imediat după colț – sau la un swipe distanță pe aplicațiile de dating – așa că unii preferă să caute mereu altceva mai bun în loc să lucreze la relația existentă​.

Din perspectiva psihiatriei relaționale, aceste mituri moderne pun o presiune enormă pe cupluri. Terapeuții văd în cabinet rezultatului coliziunii dintre fantezie și realitate: femei dezamăgite că partenerul nu corespunde idealului proiectat și bărbați debusolați, care se simt insuficienți în fața acestor așteptări difuze.  Cu alte cuvinte, momentul în care masca perfectă a iubitului se fisurează și apar trăsăturile sale umane (cu defecte și limite), pentru ea poate echivala cu o mică tragedie personală. Iluziile spulberate dor, iar mintea găsește tot felul de mecanisme ca să se agațe de imaginea idealizată: negație, justificare, speranța oarbă că „se va schimba”. Doar-doar va reveni Făt-Frumos și Zmeul va dispărea… Realitatea însă are alt plan: niciun om real nu poate concura cu un vis. Iar când femeia realizează acest lucru, are de ales între a renunța la mit sau a renunța la om. În funcție de maturitate și context, uneori alege să păstreze mitul și să schimbe partenerul ca pe o piesă strâmbă din puzzle; alteori, decide să păstreze omul real și să ajusteze puzzle-ul fanteziei.

Psihologia contemporană ne îndeamnă către această a doua variantă: o iubire matură, în care ambii parteneri se văd realist unul pe celălalt. Renumitul psiholog Carl Rogers spunea că „a iubi înseamnă să oferi celuilalt spațiul să fie el însuși”, iar John Gottman, expert în relații, arată că acceptarea reciprocă a defectelor este esențială pentru un cuplu fericit. Cu un strop de umor, am putea concluziona că bărbatul vieții unei femei devine „bărbatul vieții” abia atunci când ea îi acceptă și micile nesuferite obiceiuri: șosetele rătăcite, uitarea aniversărilor sau obiceiul de a comenta excesiv meciurile de fotbal. Perfecțiunea, în amor, s-a dovedit a fi supralicitată, iar normalitatea – subestimată. Psihiatria relațională ne amintește că intimitatea autentică apare când dăm jos armura idealizării: în loc să căutăm un salvator care să ne „repare” viața, e mai sănătos să căutăm un companion cu care să creștem împreună, chiar și (sau mai ales) atunci când asta presupune efort și imperfecțiune.

FREUD 

Literatura și demistificarea „alesului”

Marile scriitoare și scriitori ai lumii au fost mereu fascinați de tema iubirii ideale și de contrastul ei cu realitatea. Din paginile literaturii, vocea feminină a explorat cu finețe, ironie și curaj mitul bărbatului perfect. Să intrăm, imaginar, într-un salon literar unde Anaïs Nin, Simone de Beauvoir, Virginia Woolf, Milan Kundera și Emil Cioran discută despre „bărbatul vieții” – fiecare având o perspectivă distinctă, uneori complementară, adesea contradictorie.

Anaïs Nin, cunoscută pentru jurnalele ei intime și proza pasională, aduce perspectiva femeii care își revendică dorințele. La Nin găsim nu idealul inocent al prințului salvator, ci figura complexă a bărbatului care provoacă și inspiră. Ea mărturisea, cu o sinceritate incendiară, că „printr-un instinct profund, aleg un bărbat care îmi solicită forța, care îmi pune la încercare curajul și tenacitatea, care nu mă crede naivă sau fragilă, care are curajul să mă trateze ca pe o femeie”. Cu alte cuvinte, bărbatul „ales” de Nin nu e un pedestal pe care să fie urcată femeia, ci un partener de dans care să o pună în valoare, s-o stimuleze, s-o accepte ca ființă completă. Idealul ei este un bărbat puternic și totodată suficient de sigur pe sine încât să aprecieze forța femeii de lângă el. În același timp, Anaïs Nin are și luciditatea de a recunoaște pericolul proiecțieiîn iubire:„Suntem ca niște sculptori, cioplind mereu în alții imaginea de care avem nevoie, adesea împotriva realității, spre detrimentul lor, și sfârșim dezamăgiți, pentru că acea imagine nu li se potrivește”​. Această frază, de o frumusețe tragică, sintetizează perfect drama multor femei – și bărbați – care iubesc mai multimaginea proiectată decât persoana reală. Nin sugerează astfel că iubirea autentică începe acolo unde renunțăm să mai modelăm pe celălalt și îl lăsăm să fie el însuși.

Simone de Beauvoir, celebră pentru viziunea sa feministă și analiza profundă a condiției feminine în Al doilea sex, privește „bărbatul vieții” prin lentila critică a miturilor culturale. Ea a observat că societatea a împins femeile și bărbații în așteptări asimetrice: femeia era încurajată să facă din iubirescopul suprem al vieții, să se abandoneze într-o poveste în care bărbatul era actorul principal, eroul, sensul existenței ei. „Cultura a făcut ca bărbații și femeile să aibă așteptări inegale, astfel încât «dragostea» devenea adesea un câmp de luptă al dorințelor aflate în conflict sau un cimitir al dezamăgirilor lor”, scrie Beauvoir cu un realism tăios. În literatura ei, femeia îndrăgostită tradițional își subordonează viața iubitului, se autodefinește prin el, îl așază pe un piedestal aproape divin. Simone de Beauvoir denumește asta un refugiu în „vis” care, de fapt, frânează împlinirea femeii ca persoană. Ea propune în schimb conceptul de iubire autentică – un proiect comun de viață între doi indivizi liberi și egali, unde niciunul nu se anulează pe sine pentru celălalt. În viziunea ei, bărbatul ideal (dacă există) ar fi acela care nu cere femeii să renunțe la sine, care nu e zeu și nici stăpân, ci tovarăș de drum, dispus să o vadă ca pe un alter ego cu drepturi egale. Beauvoir ne amintește cu ironie că multe mituri romantice erau, în esență, „neetic de idealizate” – glorificând relații dezechilibrate în care femeia era îngerul devotat, iar bărbatul figura dominantă​aeon.co. Literatura sa ne îndeamnă să sfărâmăm aceste statui false: nici femeia nu e un înger pasiv, nici bărbatul un semi-zeu infailibil. Doar când ambii renunță la rolurile prefabricate poate începe iubirea reală, umană.

Virginia Woolf, deși nu a scris tratate despre cuplu, a oferit prin eseuri și romane o perspectivă subtilă asupra independenței femeii și a relației acesteia cu bărbații din viața ei. Woolf știa prea bine că, istoric, femeilor li s-a cerut să fie „îngerul din casă”, adică să se sacrifice pentru fericirea soțului, să-l venereze ca pe un centru al universului domestic. Ea însăși a pledat pentru „o cameră doar a ei” – un spațiu fizic și mental în care femeia să existe dincolo de rolul de soție sau muză. Dacă ar fi fost întrebată despre „bărbatul vieții”, Virginia Woolf probabil ar fi zâmbit enigmatic și ar fi răspuns cu o altă întrebare: „Dar femeia însăși, nu este ea viața ei?”. În romanele lui Woolf, bărbații și femeile trăiesc adesea în universuri interioare paralele, legate prin iubire dar separate de bariere de comunicare. Personajele feminine (Clarissa Dalloway, de pildă, sau Lily Briscoe dinLa răscruce de vânturi) meditează la identitatea proprie chiar și în prezența bărbaților pe care îi iubesc sau i-au iubit. Woolf ar sublinia poate că niciun bărbat, oricât de minunat, nu poate înlocui realizarea de sine a femeii. Totodată, ea nu a fost străină de ironie: există un faimos citat atribuit Virginiei Woolf – „De ce sunt femeile atât de mult mai interesante pentru bărbați decât sunt bărbații pentru femei?” – sugerând că imaginația masculină a idealizat femeia într-un mod pe care femeile, cu realismul lor, nu îl împărtășesc neapărat. Aplicând reversul, putem întrevedea un adevăr: poate că femeile îl văd pe bărbatul real așa cum este mai clar decât își imaginează bărbații. Woolf ne-ar invita, probabil, să privim dincolo de clișeele romantice și să recunoaștem în fiecare cuplu doi indivizi complexi, nu doar eroul și muză. În lumea ei literară elegantă, bărbatul vieții poate fi iubit profund, dar rămâne un muritor, nu un mit.

Milan Kundera, prozatorul ceh cu spirit ludic și filosofic, a explorat deseori în romanele sale disonanța dintre ușurătatea visării și greutatea existenței în dragoste. În Insuportabila ușurătate a ființei, personajul Tereza se îndrăgostește de Tomas dintr-o succesiune de coincidențe (un nume pe un bilețel, un cântec la radio, un pahar uitat) pe care le interpretează ca semne ale destinului. Pentru ea, Tomas devine bărbatul vieții într-o clipă, investit cu o aură aproape predestinată. Kundera descrie magistral cum proiecțiile romantice ale Terezei intră în conflict cu realitatea: Tomas, departe de a fi prințul fidel visat, este un spirit liber și infidel notoriu. Și totuși, legătura dintre ei persistă printr-o alchimie inexplicabilă, un amestec de slăbiciune omenească și iubire adevărată. Kundera pare să ne spună: idealul romantic este inevitabil supus ironiei vieții. În romanele sale, femeile își construiesc uneori bărbații ideali pe soclul propriilor dorințe – de exemplu, Sabina caută bărbatul care să îi respecte libertatea absolută, iar în Identitate, Chantal e bântuită de imaginea bărbatului iubitor care o adoră mereu, confruntându-se cu teama că realitatea nu corespunde imaginii. Iluziile sunt demascate cu finețe: într-o scenă sau alta, personajele lui Kundera descoperă că se iubeau mai mult pe dinăuntrul propriei minți decât în existența concretă. Dar Kundera nu judecă aspru aceste slăbiciuni; dimpotrivă, le înfățișează cu o compasiune jucăușă. El sugerează că fără un strop de poezie și visare, viața ar fi insuportabil de grea, iar fără acceptarea imperfecțiunilor celuilalt, iubirea ar fi insuportabil de ușoară (adică superficială). În definitiv, la Kundera, bărbatul vieții există la intersecția dintre vis și real: femeia trebuie să accepte că omul iubit are greutatea defectelor sale, iar bărbatul trebuie să înțeleagă responsabilitatea viselor pe care le trezește în sufletul ei.

Emil Cioran, cu pesimismul său sclipitor, ar sta probabil într-un colț al acestui salon imaginar și ar arunca remarci tăioase despre zădărnicia căutării unei iubiri perfecte. Pentru Cioran, marele ironic al existenței, iubirea este strâns legată de iluzie: „Iubirea este o fugă de adevăr. Și iubim cu adevărat numai când nu vrem adevărul”, afirma el tranșant​. Tradus în contextul nostru, femeia iubește cu adevărat bărbatul vieții atâta timp cât refuză să-i vadă limitele reale. Cioran ar spune că ne sunt dragi propriile noastre elanuri mai mult decât persoana concretă din fața noastră – că „persoana iubită nu este decât pretextul indispensabil care ne ajută să trăim iubirea din noi înșine”​. Cu alte cuvinte, femeia care își adoră bărbatul ideal îl adoră, de fapt, pe Cupidonul din inima ei, iar bărbatul real e un actor distribuit în acel rol de pretext. Cioran, desigur, exagerează deliberat pentru efect filosofic și amar: el spune că „iubim iubirea însăși, femeia fiind doar un pretext”. Putem aplica și invers, la femei: multe îl iubesc pe „bărbatul vieții” ca pe un concept – dragostea însăși – și mai puțin ca pe individul concret, cu identitate distinctă. În stilul său aforistic, Cioran ar putea conchide: „Orice bărbat poate fi bărbatul vieții tale atâta timp cât ești dispusă să-l vezi ca atare – și niciun bărbat nu se va ridica la înălțimea acelui titlu când îl privești lucid”. Desigur, aruncând astfel săgeți, Cioran ne provoacă să gândim critic: dacă idealul ne sabotează realul, nu cumva salvarea e să renunțăm la ideal? Și totuși, ce trist ar fi fără el… Aici stă tensiunea ironică în filosofia iubirii la Cioran: suntem condamnați la iluzii, pentru că fără ele iubirea nu are savoare, dar suntem și sfâșiați de ele, pentru că niciodată realitatea nu le poate împlini pe deplin.

Literatura universală, așadar, ne oferă o oglindă în care femeia își vede propriile vise și deziluzii despre bărbatul iubit. De la pasiunea asumată și conștientă a lui Anaïs Nin, la spiritul critic și emancipator al lui Simone de Beauvoir, la independența intelectuală sugerată de Virginia Woolf, la jocul dintre vis și realitate în opera lui Kundera și până la cinismul lucid al lui Cioran – toate aceste perspective converg către o idee comună: „bărbatul vieții” este, într-o mare măsură, o creație a imaginației și dorințelor femeii. Iar atunci când condeiul destinului scrie întâlnirea dintre imaginație și un bărbat în carne și oase, povestea devine cu adevărat interesantă.

Perfecțiunea imperfecțiunii

Am străbătut un drum lung, de la divanul psihanalistului la salonul literar, și l-am privit pe acest evaziv „bărbat al vieții” prin ochelari diferiți – ai științei minții și ai artei cuvântului. Ce am descoperit? În esență, că perfectul există doar pe hârtie sau în vis. Realitatea, însă, îl preferă pe imperfectul autentic. Freud și Jung ne-au arătat că, adesea, femeia nu se îndrăgostește de un necunoscut, ci de o umbră familiară din sufletul ei. Psihologia modernă ne-a prevenit că niciun bărbat nu poate juca simultan toate rolurile eroului ideal fără să obosească sau să dezamăgească. Iar literatura ne-a consolat, arătându-ne că nu suntem singurii prinși în acest joc al așteptărilor și proiecțiilor: de sute de ani, femeile și bărbații se caută unii pe alții prin labirintul iluziilor, doar pentru a se întâlni, finalmente, ca oameni.

Poate că ironia supremă este aceasta: bărbatul vieții devine cu adevărat demn de acest titlu abia când iese de sub tirania perfecțiunii imaginare. Când el are curajul să fie vulnerabil, să-și recunoască defectele și temerile, îi oferă de fapt femeii șansa să iubească un om real, nu un zeu de porțelan. Iar femeia, la rândul ei, când renunță la căutarea prințului impecabil și îmbrățișează cu grație imperfecțiunile partenerului, descoperă că iubirea adevărată nu este un basm cu eroi infailibili, ci o aventură intimă între doi muritori splendid de imperfecți. Așa cum frumos spunea Anaïs Nin, „acolo unde mitul eșuează, începe dragostea umană. Atunci iubim o ființă reală, nu visul nostru, ci un om cu defecte”​…

În lumina acestei revelații, concluzia vine cu un zâmbet: bărbatul perfect al vieții este, de fapt, acela care nu se teme să fie imperfect. El nu va îndeplini toate listele de criterii – și bine că nu o face, altfel ar fi previzibil și plictisitor! În schimb, va greși uneori, va învăța, va râde de sine, își va cere iertare când e cazul și își va arăta iubirea în moduri poate mici, dar sincere. Femeia, la rândul ei, își va da voie să fie și ea imperfectă, abandonând povara de a trăi o poveste ideală cu orice preț. Împreună, cei doi pot scrie o poveste autentică, cu momente de magie și momente de banalitate, cu tensiuni și împăcări – o poveste poate mai puțin strălucitoare decât un mit, dar infinit mai bogată și mai vie.

În loc de epilog, rămânem cu această idee: perfecțiunea imperfecțiunii este cel mai frumos cadou pe care și-l pot face doi oameni ce se iubesc. În fond, bărbatul vieții nu e un erou care vine să îți rezolve viața, ci un partener care vine să o trăiască alături de tine – cu toate ale vieții, bune și rele. Iar a recunoaște asta, cu înțelepciune și umor, poate fi începutul unei iubiri reale, eliberate de iluzii și totuși plină de poezie.

Cea mai inteligentă femeie a tuturor timpurilor