Arta extincției – „Creatorul de teatru”

Creatorul de teatru

Cum se confruntă creatorul cu suferința care decurge din arta sa? Ce loc poate oferi teatrului societatea noastră tulbure? Mai are un public care să îl poată susține? Iată o serie de întrebări la care ne-ar putea ajuta spectacolul „Creatorul de teatru” de la Teatrul Național „I. L. Caragiale” din București.

Citește despre ”Creatorul de teatru”

O necesară meditație comico-amară asupra vremurilor pe care le trăim devine spectacolul „Creatorul de teatru”. Capodopera lui Thomas Bernhard, piesa Der Theatermacher, este o magnifică declarație de dragoste pentru teatru, dar și o observație emoționantă asupra agoniei lente a artei într-o lume ostilă.

Pentru limbajul savuros și răutatea amuzată a dramaturgului, punerea în scenă sobră – semnată de Alexandru Dabija – și interpretarea de neegalat a lui Marcel Iureș, Creatorul de teatru devine un reper în oferta spectacolelor din această stagiune.

Bunăoară, spectatorii se vor simți integrați în jocul „creatorului de teatru”. Sala Studio a Naționalului bucureștean devine una tip arenă, iar scenografia (Gabi Albu) devine una funcțională: arenă/scenă/urbe, iar fundalul e mai mult neutru, husele negre ale fotoliilor spectatorilor identificându-se și nu noroiul și cu neantul cultural. Actorii se plimbă prin arenă și se mișcă într-un mod coordonat, într-o scenografie realistă și imediat «exotică». Costumele au haz și putere de caracterizare.

Legendarul și faimosul Bruscon, actor complex, se oprește într-un sat uitat de lume, Utzbach, într-un han prăpădit. Actorul care și-a descoperit și talentul de regizor, vrea să triumfe aici cu reprezentația comediei sale epocale: „Roata istoriei”- Kierkegaard, Caesar, Metternich, Hitler – bineînțeles că Bruscon joacă toate rolurile principale, pe scenă, iar în afara ei este susținut de soția și copiii lui, Sara și Ferruccio.

Totuși, aici, în Utzbach, totul pare să fie împotriva lui din primele momente. Potrivit lui Bruscon, podeaua scenei este prea putredă, aerul prea plin, hangiul prea leneș, publicul de țară, prea neevoluat, copiii lui incapabili, iar soața ipohondră.

Dramaturgul austriac aruncă o privire lucidă asupra micimii vieților noastre tragicomice. Thomas Bernhard se bucură de această (auto)ficțiune comică pentru a-și conduce eroul în fundul unui sat, la capătul îndepărtat al «sfârșitului lumii».

Realizatorul de teatru, Bruscon, intră pe scena micului teatru al lui Thomas Bernhard și nu pleacă niciodată. Este, cu siguranță, locul nepotrivit pentru arta teatrală. Interiorul ? Prea mult praf, greutatea Istoriei, acustică proastă, încăpere mică, scenă îngustă, lumină de urgență imposibil de tăiat. Afară? Public needucat și rar, porci, xenofobi și pompieri amatori. Practic, un ‘teatru descentralizat’, în zone mlăștinoase.

Roata istoriei

Cine ar putea juca în asemenea împrejurări „Roata istoriei”, comedia lui Bruscon? Această epopee a teatrului total, care reunește marile personaje ale Istoriei, de la Churchill la Marie Curie, amintindu-l și pe Napoleon, pretinde că explică Istoria. Reprezentația sa trebuie să rezolve problemele umanității. Doar asta. Dar, probabil că nu cu interpreții săi, o trupă consangvină, permanentă, formată din soția, fiul și fiica sa; anti-talente brevetate, ‘distrugători de teatru’.

Totuși, vin să joace din nou comedia și nu vor ieși, pentru că acum ora fatidică a spectacolului sună ca Apocalipsa pentru Bruscon. Actorul Bruscon și-a pregătit mica sa trupă familială în drumul spre «Crucea descentralizării teatrale». Familia, pe cât de istovită, pe atât de ascultătoare, urmărește an de an traseele teatrale ale «Crucii» impuse de acest tată orb, care nu vede decât „comedia” în tusea insistentă a soției sale slăbite.

„Neantul cultural absolut”

Așadar, căutarea imposibilă a acestei arte perfecte capătă – între accidente și căderi – accente comice irezistibile. Autor, actor, regizor, el vituperează replici împotriva umanității, sfâșiat între dragoste și ura față de arta dramatică servită de abnegația soției sale (care tușește nonstop) și a celor doi copii ai săi, mari. Așadar, Bruscon și trupa sa joacă într-un sat în care domnește „neantul cultural absolut”.

Monologul eroului principal tinde spre critică obsesivă, punctat de scurte intervenții ale altor personaje. Bunăoară, Bruscon –  un om total de scenă – se complace în logoree plângăcioasă, acuzând totul în cale. Nemulțumit cronic, își judecă și își impune legile ca un adevărat dictator artistic și patriarhal. Prin mormăitul lui neîncetat și printr-o prelungită proastă dispoziție, personajul pune la îndoială teatrul în funcțiile sale artistice universale. Alternativ, în empatie sau în dezacord, ne aflăm confruntați cu propria noastră incapacitate de a organiza lumea așa cum o visăm.

Textul lui Bruscon este dominat de câteva motive care sunt, în general, recurente în opera lui Bernhard: arta, boala, absurditatea existenței umane și mizantropia asociată acesteia. Mai mult, devine evident un sistem familial problematic, în care tatăl își angajează propria soție și cei doi copii.

Dozaje

Directorul de scenă dozează natura personajelor răutăcioase, tăcute, chiar complet tăcute, dând astfel viață limbajului, senzației care trece de la ascultarea complice la tăcere. Prin fața sa, defilează – pe de-o parte gazdele sale-, pe de altă parte, familia Bruscon, o trupă șubredă, «oameni de scenă» constrânși de situație. Fiica lui, Sara, îndură întreaga tornadă de gemete a tatălui-despot. Alexandra Sălceanu, cu o vivacitate extremă, face suportabile misoginia, toanele și excesul umoristic ale lui Bruscon. În raport cu Feruccio, Bruscon/Iureș accentuează mereu ascendența sa morală. Echipat ba în costum de Hitler, ba în tricou inscripționat cu S (Superman), Lucian Iftemie interiorizează gesturile scenice și își exprimă, printre măști, neputințele unui fiu strivit de ego-ul tatălui. În rolul soției, Ana Ciontea are o prezență acută, nervoasă, mai ales că singurele sale replici sunt accese de tuse (vădit hiperbolizante, în manieră post-pandemică Covid). Alexandru Bindea  este mai convingător în pasajele de dramă decât în cele burlești. În schimb, Victoria Dicu devine o apariție de un comic mustos, savant dozat și bine infiltrat în scenă. Alături de expresiva Afrodita Androne, aici într-o placidă hangiță, dar și de taciturnul hangiu, acest trio în costume tradiționale tiroleze configurează tipul de societate (burgheză) căreia îi place să fie terfelită de artiști.

Dintr-un cântec de lebedă într-o lejeră operetă

Grație interpretării fără cusur a maestrului Marcel Iureș, comedia lui Thomas Bernhard se transformă dintr-un cântec de lebedă într-o lejeră operetă, care face să se clatine metafizica nenorocirii, pentru a rezona cu bucurie la vocile filosofilor comici. În rolul lui Bruscon, Marcel Iureș dă viață unui splendid bufon în căutarea absolutului în artă. Bruscon, întruchipat de Marcel Iureș, este un exemplu excelent al cabinetului de figuri al lui Bernhard: în pragul nebuniei, irezistibil în megalomania sa, și – în același timp – nestăpânit în senzualitatea limbajului său. Actor cu o prezență luminoasă, Marcel Iureș îi dă personajului toată ambiguitatea necesară. Cu o cerință nebună, o fantezie copilărească, el întruchipează artistul în egocentrismul său cel mai absolut. Marcel Iureș transmite cu măiestrie acel verb isteric și vizionar în care dezgustul față de lume se căsătorește cu furia de a o iubi la fel; prinde cu forță și autoritate un personaj feroce și neplăcut într-o tragicomedie cu vitriol și cu un deznodământ surprinzător de emoționant.

Râdem mult

Râdem mult. Râdem pentru că Thomas Bernhard vrea asta. Traducerea (din limba engleză) lui Alexandru Dabija păstrează atât violența, ironia, cât și râsul sincer – suscitate de arta lui Thomas Bernhard și de întruparea magnifică a lui Marcel Iureș, regele teatrului – rege fără distracție, care mâine va începe din nou. Alexandru Dabija semnează o punere în scenă pe o linie clară, concentrată pe text și pe jocul subtil al lui Marcel Iureș, un realizator de teatru până la vârful degetelor. Discursul regizoral este aplicat precis textului. Directorul de scenă vizualizează continuu spiritul vorbelor lui Thomas Bernhard, nu simpla lor integrare în dialoguri. Virtuozitatea limbajului, melodicitatea frazei, propoziţiile intercalate şi repetiţiile interminabile sunt elemente ale stilului inconfundabil ale ‘austriacului negativist’, toate devenite calități în interpretarea unui Marcel Iureș aflat la vârsta acestui personaj ridicol și tragic în egală măsură.

Bruscon-Iureș

Marcel Iureș interpretează rolul titular într-o ambiguitate fantastică, într-o logoree întinsă pe mai bine de două ore. Experimentatul actor oferă personajului său un eroism ridicol și o candoare emoționantă între violență și rea-credință. Optând pentru o ușoară exagerare, menține dimensiunile seducției cochete, cât și pe cele ale unui narcisism disprețuitor. Bruscon-Iureș colonizează spațiul, acaparează publicul. Mereu ocupat, ba cerând ca luminile de ieșire de urgență să fie stinse în timpul spectacolului, ba certându-și fiul sau fiica. Tonul este mereu dat de el. Autorul, regizorul, scenograful și actorul Bruscon nu renunță la niciun detaliu.  El ne vorbește despre izolarea creatorului, despre aroganța sa indispensabilă și despre caracterul său rău contributiv. Ne vorbește și despre descentralizarea teatrală și despre publicul ei, uneori, rustic. Devine cu atât mai interesant cu cât însuși Marcel Iureș este un actor care își dedică viața, dorința și iubirile sale textului dramatic și interpretării acestuia.

La 37 de  ani distanță de la publicarea acestui text, regăsim ecouri în lumea de azi: opiniile finale ale tiranului de artă Bruscon au izbucnit în mijlocul dezbaterilor actuale și necesare despre libertatea artistică și abuzul de putere. Așadar, azi, toată lumea poate deveni acum propriul Bruscon în propriul Utzbach – indignarea e la ea acasă, pe când globul strălucește pe rețelele de socializare. În ciuda acestei figuri de despot, Bruscon pare totuși să-și schimbe brusc masca. Va fi necesar să așteptați ultimul minut, pentru ca visele și iluziile lui să iasă în fum; un moment de chestionare a unei realități a durerii în cele din urmă necunoscute și încă incerte.

„Creatorul de teatru” de Thomas Bernhard

Traducere din limba engleză de Alexandru Dabija

Regia: Alexandru Dabija

Scenografia: Gabi Albu

Regia tehnică: Laurențiu Andronescu

Distribuția:

Bruscon – Marcel Iureș

Dna Bruscon – Ana Ciontea

Feruccio – Lucian Iftime

Erna – Victoria Dicu

Hangiul – Alexandru Bindea

Sara – Alexandra Sălceanu

Soția hangiului: Afrodita Androne