O fotografie dintr-un an în care am râs și am plâns cu toți moșii și strămoșii noștri în brațe. Am ieșit pe stradă, uitându-ne în stânga și în dreapta, neștiind ce să facem cu libertatea care ni se promitea la televizor. Niște bărbați hotărâți că ”de acum încolo suntem stăpâni pe țară” urlau de bucurie că ”dictatorul” a fugit, apoi a urmat… ce a urmat… Mi-am adus aminte de lucrul acesta ieri, de Ziua luptei împotriva comunismului…
Desemnată să transmită lumii în fiecare an, la 9 noiembrie, că zidul Berlinului a căzut și, o dată cu el, Europa estică avea să se redreseze și să arunce cât colo lanțurile.
N-am înțeles niciodată de ce Germania a putut să-și țină promisiunea, iar noi nu. De ce încă intelectualii noștri se mulțumesc să-și lanseze cărțile de poezie, memoriile sau romanele-fluviu, fără să reușească să convingă lumea că adevărata schimbare trebuie să pornească de la schimbarea mentalității.
Școala ar fi putut fi o instituție a unei revoluții morale care să ne ducă pe drumul drept. Care ar fi putut să modifice din temelii felul de a gândi al bietului popor care nici acum, în secolul al XXI-lea, n-a reușit să se debaraseze de bocancul stăpânului de pe propria beregată.
Ar fi putut scoate oameni capabili să miște munții din loc și nu să se închidă în birouri, la adăpostul funcțiilor asigurate de partidul mult iubit pe care îl sponsorizează din indemnizația specială de om politic, aservit. Punct. Cui, se știu ei mai bine – prea multe să le enumerăm.
În schimb, școala tratează de emotivitate, încercând să prevină acțiunile de bullying, pe care nici nu le cunoșteam dinainte de ivirea termenului în limba română (sunt ironică) și să asigure integrarea (incluziunea) și așa mai departe. A pus individualul, cum s-ar spune, înaintea colectivului/colectivității. E și asta o formulă care începe socoteala de jos, nu de la mijloc.
Cu cât mai mult îmi amintesc de speranțele noastre de atunci, cu atât mai mult îmi apare mai grozavă, mai terifiantă prăpastia care ne desparte de civilizație.
Ne-am stabilit reședința definitivă în lumea simțurilor și a afectivității, iar creierul îl hrănim cu manuale de acum 30 de ani, pentru că au rămas cele mai bune. La țară scriem cu creta și ne spălăm pe mâini la fântână, că e mai sănătos. Să spunem așa, nu?
Exact cum zice psihologul Aïvanhov:
„Oamenii au adus la perfecțiune viața celor cinci simțuri. Își imaginează că astfel vor ști totul, vor cunoaște totul. Știu o mulțime de lucruri, este adevărat, dar activitatea celor cinci simțuri epuizează toate energiile lor psihice și nu le mai rămâne nimic pentru a trezi alte facultăți de percepție. Prea multe senzații!
Din ce în ce mai mult, este evident, oamenii aleargă în căutarea unor senzații tari: văzând, auzind, gustând, distrându-se, luptându-se, strigând … Ei își imaginează că întreaga viața constă în acest lucru. Nu, aceasta este doar o parte. Trăim, este adevărat, trăim, dar este doar un grad din viața care ascunde adevărata viața ! Mereu ne uităm prea jos … în timp ce ar trebui să căutăm în înalt. Oricine va ajunge să înțeleagă acest lucru se va strădui să elimine o mulțime de senzații care blochează adevărata înțelegere, adevărata viziune; el va căuta să se înalțe cu ajutorul gândului pentru a obține senzații de altă natură, de o altă calitate, care să îi dezvăluie minunile lumii spirituale.„
Vine iarăși Crăciunul și înaintea lui, ziua sacrificiului, 21, 22 decembrie, ziua în care românii și-au câștigat libertatea. Unii…
Vom putea reciti Dostoievski, dacă vrem să avem un deja vu: „Vremurile noastre sunt vremea mediocrităţii, a lipsei de sentimente, a pasiunii pentru incultură, a lenei, a incapacităţii de a te apuca de treabă şi a dorinţei de a avea totul de-a gata.”
Noi, românii, trăim cea mai intensă utopie a libertății, fiindcă suntem obișnuiți să fim mințiți. Să ipocrizia cu ochii închiși și să nu ripostăm. Nimic nu poate șterge anii de dictatură și nimic nu mai pare apt să ne șteargă din codul generic corupția, nepotismul, lenea perfidă, pseudocredințele și ipocrizia care ține loc de valori.
Dar mâine va fi o nouă zi.
Deocamdată…
Acum am terminat ziua de muncă.
Fiecare zi din săptămână îşi începe ziua la 6 şi înnoptează când dă Domnul.
Pe principiul uitat că Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat.
Sau mai bine zis că Dumnezeu a dat și omul a luat.
Din mare grădina cu garduri joase, ușor de trecut cu piciorul.
Cum ziceam, totul e bine. Suntem sănătoşi, voioşi şi avem o energie debordantă, ceea ce vă dorim asemenea.
Atâta doar că la voi e mult mai simplu.
Oare cum e corect: ai carte, ai parte, sau n-ai carte, îţi faci parte?
Ce de întrebări.
Stăm drept şi mintea nu.
Un fel de „nu ne căutaţi, vă căutăm noi”.
Plecaţi după soare, vată pe băţ şi baloane de săpun.
Mai multe baloane, ce-i drept, că săpunul e marfă de contrabandă.
Ne place să stăm la coadă şi promisiunea dă bine.
Ne învăţăm copiii să scrie argumente pe fire de nisip
Jupânul s-a fript cu ciorba, acum suflă şi-n iaurt
nici nu mai ştii cât usturoi a mâncat pe ascuns.
O să revăd un film care îmi stă în minte.
E despre revoluţia din 1989. Are foarte multă acţiune. L-am pus pe repeat.
Se mai aud şi acum sirene. Cred că nu le mai ajunge apa.
Un somn bun n-ar fi rău, că monştri sunt destui.
Dar acum e noapte şi toate pisicile torc gri.
Mâine va fi iar dimineaţă şi mâine seară va fi iar noapte.
Ce ciudat.
Aplauze, rinoceri!
P.S. ”Logicianul: Vedeţi dumneavoastră, polemica s-a desfăşurat în jurul unei probleme de care, fără voia dumneavoastră, v-aţi îndepărtat. La început, vă întrebaţi dacă a fost sau nu vorba de acelaşi rinocer care a trecut pe-aici. Aceasta a fost întrebarea. Şi la ea trebuie răspuns.”
(Eugen Ionescu, Rinocerii)
